Moartea Patriarhului Teoctist, "un mare diplomat al spiritualității românești și al ecumenismului", i-a îndurerat pe credincioșii care s-au bucurat, decenii în șir, de înalta sa slujire. Pentru alții, acest moment trist este un prilej de a atrage atenția asupra valorilor morale pe care ar vrea să le promoveze toți preoții, indiferent de rang. Mai precis, și-ar dori ca oamenii să simtă nevoia să vină la preot și să discute cu el, în situațiile delicate, fără a fi stânjeniți de problema banilor.
- Publicitate -
Din această categorie face parte și Codrin Ștefan (25 ani), din Năvodari. Născut într-o familie evlavioasă, multă vreme, tânărul a crezut că fiecare credincios, de la o anume vârstă, dispune de maturitatea necesară pentru a se confesa direct lui Dumnezeu. Drept urmare, seara, obișnuia să întrețină un astfel de dialog cu Cel de Sus, momente care-i confereau o liniște sufletească specială.
Destinul a vrut ca, imediat după absolvirea liceului, să devină captivul unei "găști" cu vederi mult mai libertine decât ale lui. Magnetizat de tot felul de tentații, pe care el, băiatul cuminte al mamei, nici măcar nu și le imagina, a crezut că noul stil de viață merită trăit la maximum. Astfel că, după tot mai multe nopți pierdute prin discoteci, în compania tutunului și chiar a alcoolului, amânarea examenului de admitere la facultate i se părea o chestie normală. Eliberat de… povara viitorului, s-a gândit că ar fi păcat să nu încerce și senzațiile conferite de droguri. "A fost mo-mentul care m-a rupt de toate ve-chile mele preocupări. Pur și simplu, nimic nu mai conta. Consideram că am viața înainte și că voi avea timp și pentru lucruri serioase, pe care le-am tot amânat, până când viața mea s-a afundat într-un hău, din care nu mai știam cum să ies, deși îmi doream din tot sufletul".
Mai întâi a fost psihologul…
După Revoluția din 1989, românii simțeau nevoia să comunice, să se deschidă, fiind dispuși să-și povestească viața sunând la emisiuni realizate în direct de posturile de radio și de televiziune, destăinuindu-și, fără jenă, problemele intime, deschidere care pe tânărul Codrin Ștefan l-a cam șocat, deși acumulase o experiență de viață destul de nepotrivită fostului băiat cuminte. "Sechelele educației din cei șapte ani de-acasă rămân, orice evoluție am avea în viață. Nu mă simțeam deloc în largul meu, picasem într-o depresie desăvârșită, trebuia să mă purific, și trupește, și sufletește, dar nu știam la ce ușă să bat. Am ales, inițial, un psiholog, recomandat de cineva ca un băiat inteligent, stăpân pe meserie, care, după ce m-a des-cusut pe toate părțile, mi-a dat să rezolv câteva teste. Văzând că le-am trecut cu brio, aproape invidios, mi-a spus: «Ești mai sănătos și mai deștept ca mine! La muncă, nu te mai sclifosi, că n-ai nimic!» Picătura care a umplut paharul neîncrederii a fost, însă, bârfa pe care chiar persoana căreia îi pusesem sufletul pe tavă, marele psiholog, m-a bârfit alor mei, sugerând că singura mea boală ar fi lenea. Nu vă puteți imagina cât de umilit m-am simțit în acele momente. Mă gândeam că sunt condamnat să-mi duc singur crucea, atât de sfâșiat era sufletul meu. În ceea ce privește încrederea, eram convins că acest sentiment nu mai exista pentru mine".
"Confesiunea adevărată se face către un preot adevărat!"
Simțindu-se din ce în ce mai rău, tânărul încerca să evadeze, consultând, atât cât putea, diverse cărți de sociologie. L-a frapat afirmația unui specialist, care considera că atunci când te confesezi unui prieten sau altei persoane, nu este decât o formă mascată de bârfă. În sensul real al termenului, oamenii se confesează mai întâi preotului. "A fost momentul meu salvator. Am început să merg la biserică, pentru mine acest loc fiind un veritabil cabinet de psihologie. Nici nu mai știu numărul bisericilor în care m-am rugat și nici pe cel al preoților cărora m-am spovedit. În acele momente atât de grele pentru mine, Dumnezeu a vrut să-mi îndrepte, în cele din urmă, pașii către preotul paroh Vasile Vasile, care slujește, plin de har, la Parohia Sfânta Cuvioasa Parascheva, din Năvodari".
Convins că a întâlnit persoana care i-a intuit adevăratele frământări, a fost mai sigur ca oricând că apro-pierea de acest desăvârșit slujitor al bisericii, din punctul lui de vedere, îi va aduce vindecarea. Chiar dacă psihologii nu aprobă această apropiere, tânărul a simțit pe propria piele că o spovedanie sinceră depășește valoarea oricărei ședințe la specialist. Nu doar din cauză că păcatul mărturisit este o taină pe care preotul nu are voie să o dezvăluie nimănui, cât datorită harului extraordinar al acestui slujitor al bisericii. "Aveam sufletul foarte încărcat, și, la început, am ales să mă confesez în scris, așternând pe hârtie evenimentele grele din viața mea. Acest minunat om a avut o răbdare nelimitată, citindu-mi, nici nu mai știu de câte ori, zecile de hârtii scrise de mine. Îi voi fi toată viața recunoscător din cauză că harul și răbdarea sfinției-sale m-au ajutat și mă ajută în continuare să văd viața cu alți ochi. Iar vorbele sale calde, atât de pline de înțelepciune, răbdarea și înțelegerea cu care Dumnezeu l-a hărăzit, se constituie în cea mai adevărată terapie, de care aveam atâta nevoie și nu știam unde s-o găsesc. Aș vrea să le spun celor care trec prin momente mai grele că adevărații slujitori ai Bisericii sunt cei mai desăvârșiți terapeuți".
Unii cred că prima grijă a multor preoți este să-și umple buzunarele cu bani primiți pe la diverse evenimente. Atunci când vezi preoția ca pe o meserie, probabil că este normal să te gândești ce-ți iese din această afacere. Nu de puține ori au venit la redacție oameni îngroziți de viziunile unor fețe bisericești, fără nici o legătură cu creștinismul. Cazul prezentat astăzi demonstrează, însă, că altfel se pune problema când preoția este o adevărată vocație.
Moartea Patriarhului Teoctist, "un mare diplomat al spiritualității românești și al ecumenismului", i-a îndurerat pe credincioșii care s-au bucurat, decenii în șir, de înalta sa slujire. Pentru alții, acest moment trist este un prilej de a atrage atenția asupra valorilor morale pe care ar vrea să le promoveze toți preoții, indiferent de rang. Mai precis, și-ar dori ca oamenii să simtă nevoia să vină la preot și să discute cu el, în situațiile delicate, fără a fi stânjeniți de problema banilor.
Din această categorie face parte și Codrin Ștefan (25 ani), din Năvodari. Născut într-o familie evlavioasă, multă vreme, tânărul a crezut că fiecare credincios, de la o anume vârstă, dispune de maturitatea necesară pentru a se confesa direct lui Dumnezeu. Drept urmare, seara, obișnuia să întrețină un astfel de dialog cu Cel de Sus, momente care-i confereau o liniște sufletească specială.
Destinul a vrut ca, imediat după absolvirea liceului, să devină captivul unei "găști" cu vederi mult mai libertine decât ale lui. Magnetizat de tot felul de tentații, pe care el, băiatul cuminte al mamei, nici măcar nu și le imagina, a crezut că noul stil de viață merită trăit la maximum. Astfel că, după tot mai multe nopți pierdute prin discoteci, în compania tutunului și chiar a alcoolului, amânarea examenului de admitere la facultate i se părea o chestie normală. Eliberat de… povara viitorului, s-a gândit că ar fi păcat să nu încerce și senzațiile conferite de droguri. "A fost mo-mentul care m-a rupt de toate ve-chile mele preocupări. Pur și simplu, nimic nu mai conta. Consideram că am viața înainte și că voi avea timp și pentru lucruri serioase, pe care le-am tot amânat, până când viața mea s-a afundat într-un hău, din care nu mai știam cum să ies, deși îmi doream din tot sufletul".
Mai întâi a fost psihologul…
După Revoluția din 1989, românii simțeau nevoia să comunice, să se deschidă, fiind dispuși să-și povestească viața sunând la emisiuni realizate în direct de posturile de radio și de televiziune, destăinuindu-și, fără jenă, problemele intime, deschidere care pe tânărul Codrin Ștefan l-a cam șocat, deși acumulase o experiență de viață destul de nepotrivită fostului băiat cuminte. "Sechelele educației din cei șapte ani de-acasă rămân, orice evoluție am avea în viață. Nu mă simțeam deloc în largul meu, picasem într-o depresie desăvârșită, trebuia să mă purific, și trupește, și sufletește, dar nu știam la ce ușă să bat. Am ales, inițial, un psiholog, recomandat de cineva ca un băiat inteligent, stăpân pe meserie, care, după ce m-a des-cusut pe toate părțile, mi-a dat să rezolv câteva teste. Văzând că le-am trecut cu brio, aproape invidios, mi-a spus: «Ești mai sănătos și mai deștept ca mine! La muncă, nu te mai sclifosi, că n-ai nimic!» Picătura care a umplut paharul neîncrederii a fost, însă, bârfa pe care chiar persoana căreia îi pusesem sufletul pe tavă, marele psiholog, m-a bârfit alor mei, sugerând că singura mea boală ar fi lenea. Nu vă puteți imagina cât de umilit m-am simțit în acele momente. Mă gândeam că sunt condamnat să-mi duc singur crucea, atât de sfâșiat era sufletul meu. În ceea ce privește încrederea, eram convins că acest sentiment nu mai exista pentru mine".
"Confesiunea adevărată se face către un preot adevărat!"
Simțindu-se din ce în ce mai rău, tânărul încerca să evadeze, consultând, atât cât putea, diverse cărți de sociologie. L-a frapat afirmația unui specialist, care considera că atunci când te confesezi unui prieten sau altei persoane, nu este decât o formă mascată de bârfă. În sensul real al termenului, oamenii se confesează mai întâi preotului. "A fost momentul meu salvator. Am început să merg la biserică, pentru mine acest loc fiind un veritabil cabinet de psihologie. Nici nu mai știu numărul bisericilor în care m-am rugat și nici pe cel al preoților cărora m-am spovedit. În acele momente atât de grele pentru mine, Dumnezeu a vrut să-mi îndrepte, în cele din urmă, pașii către preotul paroh Vasile Vasile, care slujește, plin de har, la Parohia Sfânta Cuvioasa Parascheva, din Năvodari".
Convins că a întâlnit persoana care i-a intuit adevăratele frământări, a fost mai sigur ca oricând că apro-pierea de acest desăvârșit slujitor al bisericii, din punctul lui de vedere, îi va aduce vindecarea. Chiar dacă psihologii nu aprobă această apropiere, tânărul a simțit pe propria piele că o spovedanie sinceră depășește valoarea oricărei ședințe la specialist. Nu doar din cauză că păcatul mărturisit este o taină pe care preotul nu are voie să o dezvăluie nimănui, cât datorită harului extraordinar al acestui slujitor al bisericii. "Aveam sufletul foarte încărcat, și, la început, am ales să mă confesez în scris, așternând pe hârtie evenimentele grele din viața mea. Acest minunat om a avut o răbdare nelimitată, citindu-mi, nici nu mai știu de câte ori, zecile de hârtii scrise de mine. Îi voi fi toată viața recunoscător din cauză că harul și răbdarea sfinției-sale m-au ajutat și mă ajută în continuare să văd viața cu alți ochi. Iar vorbele sale calde, atât de pline de înțelepciune, răbdarea și înțelegerea cu care Dumnezeu l-a hărăzit, se constituie în cea mai adevărată terapie, de care aveam atâta nevoie și nu știam unde s-o găsesc. Aș vrea să le spun celor care trec prin momente mai grele că adevărații slujitori ai Bisericii sunt cei mai desăvârșiți terapeuți".
Unii cred că prima grijă a multor preoți este să-și umple buzunarele cu bani primiți pe la diverse evenimente. Atunci când vezi preoția ca pe o meserie, probabil că este normal să te gândești ce-ți iese din această afacere. Nu de puține ori au venit la redacție oameni îngroziți de viziunile unor fețe bisericești, fără nici o legătură cu creștinismul. Cazul prezentat astăzi demonstrează, însă, că altfel se pune problema când preoția este o adevărată vocație.
