Arta a început să respire, chiar nu simțiți?

Îmi aduc aminte de un spectacol al maestrului Ioan Tugearu la Constanța. De fapt, ultimul în care a evoluat în calitate de dansator. O energie debordantă, o geometrie a corpului care aștepta să fie înțeleasă și deslușită. La un moment dat, a luat o căciulă, așezată imaginar pe o femeie stilizată subtil în decor, și a băgat-o în sân. Gestul său a fost trecut repede cu vederea, într-un șir lung de asemenea gesturi, care totuși spuneau ceva. După terminarea spectacolului, maestrul a repetat figura. Aceeași femeie stilizată, aceeași căciulă trecută pe sub cămașă. Și a întrebat publicul dacă a înțeles ce a vrut să reprezinte prin dansul său. O liniște apăsătoare, ca după un spectacol la care ai asistat împietrit parcă, neîncercând să te implici și să vezi dincolo de aparențe. Pur și simplu a iubit-o, a provocat acea femeie imaginară, a adus-o mai aproape de sufletul său, prin simplul gest al căciulii trecute pe sub cămașă.

Apoi, în puținele dăți în care Răzvan Mazilu a venit la Constanța, în fața unui public numeros adunat doar pentru că a auzit despre acest mare dansator, am avut parte de același zid între scenă și public. Un comentariu după final pe care nu am să pot să-l uit ușor: "A tras de niște sfori două ore! Mare filosofie!" Acele sfori erau sforile vieții, de fapt întregul mesaj al spectacolului, speranțele de care se agață orice om simplu în încercarea de a-și depăși destinul.

Am descoperit dansul contemporan cu o mare plăcere, mulți ani în urmă, și am învățat, grație unor spectacole marca Adina Cezar, Ion Tugearu și Sergiu Anghel să respir, să preiau informația, să o trec prin minte, să caut sensuri. O provocare, de fapt acesta este și dansul contemporan. Mult mai interesant, viu, și care se potrivea structurii mele.

Însă, dacă privim în ansamblu, se pare că, la ora actuală, nu numai în Constanța, ci și în întreaga țară, n-am ajuns la niciun liman în privința acestui gen artistic, în ciuda nenumăratelor proiecte, spectacole, ateliere, platforme și festivaluri.

Toate acestea sunt organizate de cele mai multe ori din resurse personale și cu eforturi uriașe, care n-au cum să continue la infinit. Acestea creează iluzia normalității și lasă impresia că dansul contemporan este unul dintre cele mai dinamice fenomene culturale în România, însă, în spatele aparenței, se află o mână de oameni, aceiași de fiecare dată, cei câțiva reprezentanți independenți ai tinerelor generații.

Trăim însă o dictatură: aceea a repertoriului fix, dictatura teatrului, a Marii Culturi, a galelor, a artiștilor care gâdilă plăcut simțurile publicului, a festivismului.

Dacă abandonăm privirea generală, găsim încercări îndrăznețe, rezultate în urma unor îndelungi perioade de reflecție, răspunsuri foarte personale, refuzuri clare de a mai fi victimele inerției.

Iar lipsa de educație a publicului provine tocmai din lipsa unei strategii culturale coerente, care să includă toate genurile artistice, astfel încât fiecare să-și găsească orizontul așteptat de la artă. Lasă publicul să decidă ce îi place și ce nu, însă știu că este mult mai simplu și comod să accesezi un repertoriu fix, fără experimente, fără a dori să atingi alte performanțe. De ce să faci toate astea, din moment ce salariul îți vine oricum fără bătaie de cap, fără să avansezi proiecte, ateliere, platforme?

Iar publicul a fost învățat, astfel, să i se dea pe scenă totul, fără să treacă prin filtrul personal, să se implice în ceea ce vede. Sunt victimele chiar nevinovate ale acestei strategii cu rădăcini comuniste care impune un anume tip și stil, fără a atinge alte orizonturi libere, deschise. Arta a început să respire, chiar nu simțiți?