Atât de român

Deci, colegul Siclitaru este în concediu, așa că s-a dus naibii șansa voastră de a citi ceva pertinent, de actualitate și, cel mai important, de interes general. În cazul meu primează spiritul de autoconservare, iar în ultimul timp, simțul meu de păianjen a constatat o amenințare parapsihologică.

Am impresia că cineva încearcă să mă omoare! Și nu oricum, ci printr-un atac neuronal concertat, fixat pe centrii motrici din creier, ca totul să pară un accident. Să vă explic, ca să nu credeți că am dat-o și eu în damblaua violetă a lu’ Geoană.

Îmi căram calculatorul pe scări, când dintr-odată s-a stins lumina în toată casa. M-am împiedicat și am căzut cu mâna stângă (rețineți, stângă) în marginea treptei. Peste mână mi-a căzut PC-ul, care are 15 kilograme. Evident, mâna mi s-a transformat într-o bucată violetă de carne tumefiată. M-a durut și n-am plâns.

A doua zi, îmi căram alt calculator pe scări, când iar s-a stins lumina în toată casa. Cică siguranțele sar de nebune, când detectează o activitate paranormală în rețeaua electrică, m-am interesat eu. Iar m-am împiedicat și am căzut cu piciorul stâng (deci, cu stângul) în colțul treptei. Și piciorul s-a învinețit și a început să sângereze.

A treia zi, fugeam spre camera fumătorilor de la Cuget și, de bucurie că nu s-a scumpit Davidoff-ul, am sărit ca o gazelă și am intrat cu arcada stângă în pragul ușii. Am văzut niște stele albicioase, nicidecum verzi, și, în timp ce mă învârteam în loc, dezorientat ca o găină fără cap, am avut o viziune epistemologico-fantastică: un vrăjitor parapsihoi încerca să mă omoare și nu nimerea inima, care, și în cazul meu, este pe partea stângă. Credeți-mă, n-am mai fumat în ziua respectivă, de frică să nu fac atac de cord. Nu prea credeam eu în astfel de chestii. Când eram prin liceu, o tipă a angajat o vrăjitoare, ca să mă blesteme. A venit res-pectiva cu o potcoavă, să mi-o arunce în curte, după ce, în prealabil, potcoava fusese unsă cu sânge de capră și intenții rele. Ghinionul vrăjitoarei a fost că eram și eu prin curte, așa că am luat potcoava de pe jos și i-am aruncat-o înapoi în cap, de și-a blestemat săraca zilele, în cele două luni în care a stat cu copci în cap și n-a mai putut să-și miște mandibula ruptă.

Dar acum, faptele vorbesc de la sine. Ce pot să fac? Nu mai cedez locul în troleu, de frică să nu mă înjunghie cineva. Arunc țigările pe jos, ca să nu risc să mă împiedic și să cad cu dinții în plăcuța de metal a tom-beroanelor. Traversez numai prin locuri nepermise, ca să nu-mi învețe vrăjitorul ruti-na și să programeze șoferii de X5 să mă împrăștie pe zăpada p****ă de câini. Nu mai ridic capacul când urinez, că poate mă infectez. Nu mai alerg, nu mai tropăi, nu mai sar, nu mai am crescendo, ci doar un căzând prelung. Stau în pat și mă uit la fotbal, deși nu-mi place fotbalul. Mănânc doar semințe și vorbesc monosilabic, ca să nu pronunț din greșeală cuvintele fatidice, care m-ar putea activa, ca pe candidatul manciurian, trimițându-mă să-mi tai venele cu zgarda câinelui.

Acum câteva zile, așteptam în stație și, conform noului meu set de reguli comportamentale, am aruncat țigara pe jos. De-odată, am simțit o privire rece în ceafă, mai rece chiar ca gerul ăsta nemeritat. O voce răgușită a spus: "De ce ești mă rău, când poți să fii bun? De ce ești atât de român?".

"Nene", i-am zis eu, în timp ce aruncam pe jos și ambalajul de la cingo, "eu nu sunt român, sunt blestemat".