Ne-a pălit amorul de teatru! Brusc, ca și cum până acum nu ar fi existat așa ceva și am descoperit America! Un public pestriț se îngrămădește în ziua de azi la teatru să fie văzut, să socializeze, să își etaleze noul costum.
- Publicitate -
Nu e vorba despre spectatorul care vine constant la teatru ca să se delecteze, să învețe, ci despre cel care vrea să arate că are mulți bani de dat pe un bilet, indiferent cine joacă pe scenă.
Îmi aduc aminte de piesa "Caii la fereastră", a lui Vișniec, când am avut im-presia că s-a spart conducta cu femei de la Apaca doar să-l vadă pe Bleonț. Pentru că, din toată acea sală, nici măcar un sfert nu a înțeles mesajul piesei și a aplaudat doar când s-a dezbrăcat Bleonț. Trist, dar acesta este noul spectator, care vânează afișele de prin oraș ca să fie și el văzut la teatru.
Și, astfel, nu mai avem spectacol doar pe scenă, ci și în sală. Telefoanele mobile sună în continuu, se foșnesc pungi de chips-uri, de ciocolată. Și, ca și cum nu ar fi de ajuns, se vine cu jumătate de oră întârziere și se caută locul ridicându-se jumătate de rând în picioare.
Apoi tusea! Se tușește mult, continuu, cu spor generalizat. Toți își dreg glasul de parcă ar urma să țină o conferință. Acesta este spectacolul din sală care arată în primul rând faptul că publicul nu este educat pentru evenimente culturale; a devenit o chestie mondenă să apari în sală, să te întâlnești cu nu știu ce inginer, doctor sau director, sau cu vecinul de la vila de vizavi.
Unii ar zice Doamne ajută! că am reușit să-i aducem la teatru, dar unde este respectul față de cel de pe scenă, față de ceilalți spectatori.
Unii actori mai experimentați au reușit să facă liniște în sală, și e de menționat gestul lui Mălăele când și-a întrerupt replica la jumătate rugând un domn bine din primul rând să răspundă la telefonul cu sonerie de manea.
Ne-ar trebui un regizor nu numai pentru piesa de pe scenă, ci și pentru ce se întâmplă în sală. O să revenim la vremurile când plasatoarea stătea lângă rândul cu elevi aduși cu forța de tovarășa învățătoare la teatru?
Nu poți să educi un public decât oferindu-i constant evenimente, manifestări, acțiuni culturale. Nu-i da o dată la trei luni o porție de cultură pentru că altfel pe spectatorul bun îl piezi - pleacă la București să vadă o piesă adevărată și tot acolo îl ajunge la bani -, iar pe cel care acum vine la teatru nu îl poți educa cu înghițituri mici și rare. Se îneacă și îl apucă tusea taman când actorul își dă duhul în momentul cheie al acțiunii.
Ne-a pălit amorul de teatru! Brusc, ca și cum până acum nu ar fi existat așa ceva și am descoperit America! Un public pestriț se îngrămădește în ziua de azi la teatru să fie văzut, să socializeze, să își etaleze noul costum.
Nu e vorba despre spectatorul care vine constant la teatru ca să se delecteze, să învețe, ci despre cel care vrea să arate că are mulți bani de dat pe un bilet, indiferent cine joacă pe scenă.
Îmi aduc aminte de piesa "Caii la fereastră", a lui Vișniec, când am avut im-presia că s-a spart conducta cu femei de la Apaca doar să-l vadă pe Bleonț. Pentru că, din toată acea sală, nici măcar un sfert nu a înțeles mesajul piesei și a aplaudat doar când s-a dezbrăcat Bleonț. Trist, dar acesta este noul spectator, care vânează afișele de prin oraș ca să fie și el văzut la teatru.
Și, astfel, nu mai avem spectacol doar pe scenă, ci și în sală. Telefoanele mobile sună în continuu, se foșnesc pungi de chips-uri, de ciocolată. Și, ca și cum nu ar fi de ajuns, se vine cu jumătate de oră întârziere și se caută locul ridicându-se jumătate de rând în picioare.
Apoi tusea! Se tușește mult, continuu, cu spor generalizat. Toți își dreg glasul de parcă ar urma să țină o conferință. Acesta este spectacolul din sală care arată în primul rând faptul că publicul nu este educat pentru evenimente culturale; a devenit o chestie mondenă să apari în sală, să te întâlnești cu nu știu ce inginer, doctor sau director, sau cu vecinul de la vila de vizavi.
Unii ar zice Doamne ajută! că am reușit să-i aducem la teatru, dar unde este respectul față de cel de pe scenă, față de ceilalți spectatori.
Unii actori mai experimentați au reușit să facă liniște în sală, și e de menționat gestul lui Mălăele când și-a întrerupt replica la jumătate rugând un domn bine din primul rând să răspundă la telefonul cu sonerie de manea.
Ne-ar trebui un regizor nu numai pentru piesa de pe scenă, ci și pentru ce se întâmplă în sală. O să revenim la vremurile când plasatoarea stătea lângă rândul cu elevi aduși cu forța de tovarășa învățătoare la teatru?
Nu poți să educi un public decât oferindu-i constant evenimente, manifestări, acțiuni culturale. Nu-i da o dată la trei luni o porție de cultură pentru că altfel pe spectatorul bun îl piezi - pleacă la București să vadă o piesă adevărată și tot acolo îl ajunge la bani -, iar pe cel care acum vine la teatru nu îl poți educa cu înghițituri mici și rare. Se îneacă și îl apucă tusea taman când actorul își dă duhul în momentul cheie al acțiunii.
