Am terminat de citit "Un roman francez" al celui mai misogin, celui mai cinic, celui mai adorabil dintre scriitorii mei preferați, Frédéric Beigbeder. Ideea acestei cărți i-a venit autorului într-o noapte din ianuarie 2008, atunci când, pentru că a fost prins prizând niște cocaină de pe capota unei mașini, pe un drum public din Paris, în apropierea Catedralei Notre-Dame, a fost arestat și a petrecut aproximativ 36 de ore în detenție. Arest preventiv. Motiv de claustrofobie. De exasperare, tristețe, nebunie creatoare, dezgust față de o Franță care își "găzduiește" deținuții în condiții absolut oribile, chiar în inima orașului, în pofida semnalelor trase de unii oficiali europeni, ce incriminează stadiul mizerabil la care este redusă condiția umană. Ocazie pentru a-și aminti copilăria pe care nu și-o amintea.
- Publicitate -
În romanul ăsta despre un copil locuind într-un om mare, autorul mărturisește că personajele cărților sale anterioare "sunt produse ale unei epoci din imediat, rătăcite într-un prezent dezrădăcinat, locuitori transparenți ai unei lumi în care emoțiile sunt efemere, ca niște fluturi, în care uitarea apără de durere".
Cartea asta este despre nevoia de a spune da, mamă, ești cea mai bună mamă din lume, ești adorabilă chiar și atunci când, deși am împlinit 42 de ani, îmi spui, ca și în copilărie, "țușcă", refuzând să vezi că băiatul tău a crescut. Și, da, Charles, fratele meu mai mare, ești tot ce nu mi-am dorit să devin vreodată și tocmai din acest motiv mă uit la tine ca la modelul meu fără fisură.
"Sunt propriul meu impostor", remarcă, la un moment dat, Beigbeder. Pe parcurs, însă, "handicapul" acestui impostor devine o terapie. Cred că, pe undeva, avem cu toții nevoie de astfel de terapii, de fragmente de copilărie în care să ne putem reconstrui castelele din nisip, dar mult prea aproape de mal, pentru a țipa entuziast atunci când primul val le dărâmă. Avem nevoie să păstrăm, atât cât putem, fericirea unică, irepetabilă pe care bunicii, doar ei, o pot picura în sufletele noastre sau sunetul acelui prim "mama" sau "tata", atunci când, bănuiesc, emoția este fără egal.
Din pachetul ăsta care se numește "Un roman francez" și despre care scriitorul spune că speră să ne ofere posibilitatea de a evada rămâne, dincolo de amintirile din copilărie scrise, în minte, cu un stilou imaginar în timpul arestului preventiv, declarația de dragoste față de bunici, părinți și un frate fără de care Beigbeder n-ar fi fost omul cu fluturi în stomac, care iubește intens și isteric și care, așa cum a învățat de la mama lui, atunci când era mic, se dezîndrăgostește repede, pentru a nu suferi.
Îmi place să cred că, deși trăim infernal, prea repede și prea nervoși, într-o continuă întrecere cu timpul, încă găsim momentul pentru a le spune celor care contează că ei locuiesc în noi și că nu se vor muta nicicând din inimile noastre, indiferent de anii care se scurg, de adresele sau de numele de familie care se schimbă după divorțuri, indiferent de faptul că noi "ne-am făcut mari". Este un fel de a spune bunicilor și părinților "ce bine că m-ai lăsat să rămân copil într-un om mare!". Ca să nu fim impostorii zilei de azi și prizonierii zilei de mâine. Ceea ce vă doresc și vouă.
