Este trist că cei 10 000 de copii bolnavi de cancer au reușit să atragă atenția opiniei publice numai după nenorocirea ce a lovit-o pe Teodora, fetița a două vedete – Liana Stanciu de la B1TV și Miță de la Bere gratis.
- Publicitate -
Fotografia publicată ieri pe prima pagină a unui ziar central (cu o mamă și un copilaș oarecare), de o tristețe sfâșietoare, arăta suferința colectivă a mamelor care își conduc copiii pe drumul cancerului. Un drum ce trece prin sinistre coridoare de spital, prin rezerve pentru chimioterapie, prin cabinetele altor și altor doctori, în așteptarea unui licăr de speranță, prin birourile Ministerului Sănătății sau direcțiilor locale de sănătate publică, în așteptarea, de cele mai multe ori zadarnică (să nu zicem că nu am încercat), a banilor salvatori, prin săli de operație și de reanimare și, în cele din urmă, la cimitir, sfârșitul care se întrevede de la primele semne ale bolii.
Prea puțini scapă - ori pentru că au bani, ori pentru că tot ce au și vând acoperă costurile vreunei operații costisitoare în străinătate, ori având noroc de o formă mai ușor tratabilă de cancer, ori pentru că sunt vedete și reușesc să mobilizeze un efort public izvorât din compasiune.
Ce se întâmplă cu ceilalți? Ce poate fi în sufletul unei mame care-și ține în brațe copilul bolnav, știe că nu are, pur și simplu nu are ce să vândă, la cine să apeleze, cui să-i ceară ajutor, și vede cu claritate sfârșitul, știe că rodul pântecelui ei va fi închis într-un micuț sicriu și îngropat sub o cruce care va rămâne singurul semn al trecerii prin această lume.
Nu am văzut niciodată, în carne și oase, un copil bolnav de cancer sau, poate, am văzut și nu am știut. Dar cred că nu poate fi ceva mai tragic. Mi se pare de neconceput ca oameni care cunosc asemenea cazuri să nu se implice, dezinteresați, în acțiuni de strângere de fonduri, în campanii umanitare nu doar pentru copilul unei vedete, ci pentru orice micuț suflet aflat într-o suferință atât de mare.
Sunt campanii pentru salvarea delfinilor, pentru salvarea pădurilor, pentru cei care vor să se lase de fumat, pentru evitarea sarcinilor nedorite. De ce nu vine la ziar nicio organizație neguvernamentală care să-mi propună un parteneriat pentru salvarea acestor copii? Rămân cu senzația că boala sperie, că este percepută ca incurabilă, orice efort fiind zadarnic, bani cheltuiți în van. Până când mentalitatea se va schimba, până când cineva cu vocația martirajului și cu suflet puternic se va arunca într-o întreprindere nebunească, va trebui să trăim cu gândul că pe acești copii, peste 10 000 în întreaga țară, i-am abandonat pe drumul cancerului… Acum știm sigur.
Este trist că cei 10 000 de copii bolnavi de cancer au reușit să atragă atenția opiniei publice numai după nenorocirea ce a lovit-o pe Teodora, fetița a două vedete – Liana Stanciu de la B1TV și Miță de la Bere gratis.
Fotografia publicată ieri pe prima pagină a unui ziar central (cu o mamă și un copilaș oarecare), de o tristețe sfâșietoare, arăta suferința colectivă a mamelor care își conduc copiii pe drumul cancerului. Un drum ce trece prin sinistre coridoare de spital, prin rezerve pentru chimioterapie, prin cabinetele altor și altor doctori, în așteptarea unui licăr de speranță, prin birourile Ministerului Sănătății sau direcțiilor locale de sănătate publică, în așteptarea, de cele mai multe ori zadarnică (să nu zicem că nu am încercat), a banilor salvatori, prin săli de operație și de reanimare și, în cele din urmă, la cimitir, sfârșitul care se întrevede de la primele semne ale bolii.
Prea puțini scapă - ori pentru că au bani, ori pentru că tot ce au și vând acoperă costurile vreunei operații costisitoare în străinătate, ori având noroc de o formă mai ușor tratabilă de cancer, ori pentru că sunt vedete și reușesc să mobilizeze un efort public izvorât din compasiune.
Ce se întâmplă cu ceilalți? Ce poate fi în sufletul unei mame care-și ține în brațe copilul bolnav, știe că nu are, pur și simplu nu are ce să vândă, la cine să apeleze, cui să-i ceară ajutor, și vede cu claritate sfârșitul, știe că rodul pântecelui ei va fi închis într-un micuț sicriu și îngropat sub o cruce care va rămâne singurul semn al trecerii prin această lume.
Nu am văzut niciodată, în carne și oase, un copil bolnav de cancer sau, poate, am văzut și nu am știut. Dar cred că nu poate fi ceva mai tragic. Mi se pare de neconceput ca oameni care cunosc asemenea cazuri să nu se implice, dezinteresați, în acțiuni de strângere de fonduri, în campanii umanitare nu doar pentru copilul unei vedete, ci pentru orice micuț suflet aflat într-o suferință atât de mare.
Sunt campanii pentru salvarea delfinilor, pentru salvarea pădurilor, pentru cei care vor să se lase de fumat, pentru evitarea sarcinilor nedorite. De ce nu vine la ziar nicio organizație neguvernamentală care să-mi propună un parteneriat pentru salvarea acestor copii? Rămân cu senzația că boala sperie, că este percepută ca incurabilă, orice efort fiind zadarnic, bani cheltuiți în van. Până când mentalitatea se va schimba, până când cineva cu vocația martirajului și cu suflet puternic se va arunca într-o întreprindere nebunească, va trebui să trăim cu gândul că pe acești copii, peste 10 000 în întreaga țară, i-am abandonat pe drumul cancerului… Acum știm sigur.
