Memento vivere

Mai sunt câteva zile până când o vom lua de la capăt. Sau poate deja am făcut-o.

Ne vom urca iarăși pe sandale ortopedice, vom încălță din nou șlapii tociți, ne vom înghesui iarăși la plajă, ne vom supăra pe oamenii care ne calcă în picioare în microbuze și autobuze.

Ne vom preface în continuare că viața are sens și ne vom uita în jur, poate-poate ni se mai potrivește ceva din lumea asta. Vom fi dezamăgiți de noi, dar ne vom sugestiona că lucrurile nu stau chiar atât de rău. Vom citi alte cărți, vom vedea alte filme, vom trăi, pentru câteva ore, viețile altora, mai frumoase sau mai stupide. Vom regreta, încă o dată, ce (n-)am făcut, și vom tăcea, pentru că mai mult de atât nu vom avea de spus. Vom fi, din nou, propriile eșecuri, dar vom fi fericiți că măcar le conștientizăm. Vom privi din nou oameni care nu mai înseamnă nimic pentru noi, în speranța că îi vom putea simți din nou. Vom căuta în locuri în care nu vom mai găsi pe nimeni. Pentru a mia oară, ne vom arunca privirea în gol, ca să vedem dincolo de orizont, dar neputința ne va face iarăși să ne uităm în noi, în speranța că vom găsi ceva, orice. Probabil că nu vom găsi nimic, lumea te poate goli. Vom fi în continuare obsedați de noi înșine - de problemele noastre, de bolile noastre, de banii noștri, de hainele noastre, de munca noastră, de casele noastre, de nevoile noastre, de noi proiectați în ceilalți.

Nu e nimic în neregulă cu toate astea. Tot universul se mișcă. De ce n-am face-o și noi?