Am crescut printre ei, actorii copilăriei mele. În multe seri, la vizionări, premiere sau spectacole obișnuite, tata mă lua de mână și ne ocupam locurile în sala aceea mare, de lângă liceul Mircea, cea care acum nu mai e a teatrului. Îi vedeam pe scenă ca pe niște zei, întruchipând orice personaje și-ar fi pus în minte, iar apoi, după spectacol, când tensiunea jocului teatral se risipea și ei se întâlneau în foaier la un pahar de vorbă sau de vin, se arătau spumoși, simpatici și jucăuși, era o plăcere să le urmărești scenetele private în care puteau fi ei înșiși.
Ce fericire când mă băgau în seamă, când îmi vorbeau prietenos, mă mai întrebau cum merge cu școala sau îmi făceau, ca să mă intimideze un pic, complimente elaborate și cu poantă - când mă făcusem mai mare!
Erau adevărate talente, cu școală solidă de teatru, cu voci care nu aveau nevoie de microfoane pentru a trece rampa, își manevrau cu ușurință și cu plăcere personajele și își impuneau puternicele personalități. Își riscau pielea, strecurând șopârlele atât de savurate de public, dintre care unele treceau, altele cădeau la vizionări. De fapt, nu riscau prea mult, căci, actori fiind, puteau juca ingenuitatea celui care nu și-a dat seama de dublul înțeles.
Erau o adevărată trupă, cu legături care nu se rupeau deși erau forțate de diverse conflicte generate de orgolii actoricești. Întrețineau o atmosferă de convivialitate în care, chiar outsider fiind, erai obligat să te simți bine.
Era un grup în care te simțeai privilegiat să fii acceptat, chiar dacă nu era deloc exclusivist. Pentru că actorii copilăriei mele nu erau vedete, în înțelesul de astăzi, ci erau oameni ca toți ceilalți, care-și risipeau talentul fără a face mare caz de el și fără a și-l vinde la tarabă.
Spun erau nu pentru că și-ar fi pierdut calitățile, ci pentru că nu mai sunt demult acea trupă care-mi era mie apropiată și dragă. Din momentul în care autoritățile locale au intrat cu bocancii în instituțiile de spectacol, comasându-le, restructurându-le, întorcându-le cu susul în jos, nici actorii nu au mai fost ce erau. Și-au pierdut colegi, prieteni, legăturile dintre ei au fost rupte, le-au fost induse frământări care nu au nimic de-a face cu neliniștea creației, ci mai degrabă cu nesiguranța traiului de-a doua zi și cu rivalitatea neloială (aceea care nu are la bază valoarea, ci talentul de a-i linguși pe mai marii cu putere de selecție, distribuție și retribuție).
Unii dintre ei au rămas să facă, în condiții vitrege, ce știau mai bine, alții au făcut pasul înapoi.
Vasile Cojocaru, actor, scenarist, poet, doctor în teatru, un om ale cărui talente și valențe depășeau scena, a ales, în cele din urmă, să se retragă la catedră. De multă vreme, doar studenții au mai avut privilegiul de a-l vedea jucând roluri, doar ei i-au mai auzit vocea gravă, cuceritoare, doar ei s-au mai bucurat de secretele lui de actor, pe care se simțea obligat să le transmită, de prezența lui fermecătoare și de toate calitățile lui umane.
Era printre oamenii care-mi sunt dragi și pe care-i respect. Un om pe care nu-l vedeam cu lunile, dar îl mai întâlneam din când în când și ne îmbrățișam cu bucurie sinceră, cu nostalgia frumuseții vremurilor trecute și împărtășind regrete pentru dispăruți care ne fuseseră aproape.
Spun era pentru că ieri, la numai 60 de ani, Vasile Cojocaru a murit. A murit a doua oară, căci despărțirea de scenă fusese și ea o moarte mai mică ce-i răpise - așa am văzut eu - vivacitatea, sclipirea din privire, plăcerea de a-și impresiona interlocutorul modulându-și cu ireproșabilă știință vocea și gesturile, pe scurt, personalitatea demonstrativă de actor.
Renunțând la scenă, parcă a renunțat la actorul din el. Mult prea curând, a părăsit și scena vieții. Și o să-mi permit un citat suprasolicitat din Shakespeare, cu speranța că n-o să vi se pară banal sau demodat ca, la moartea unui actor, să reflectăm din nou la adevărul lui: "Lumea-ntreagă e o scenă/ Și toți oamenii-s actori,/ Răsar și pier, cu rândul, fiecare:/ Mai multe roluri joacă omu-n viață…"
- Publicitate -
