Societatea actuală se caracterizează printr-un discurs politic ale cărui structuri ideologice devin vizibile, cunoscute mai ales prin ceea ce am putea numi cultură media. Și aici țin să menționez că remarc în fiecare zi întrepătrunderea dintre vechi și nou, dintre ceea ce este consacrat și noile tehnologii și culturi din ce în ce mai competitive.
- Publicitate -
Cum se împacă noul discurs politic cu I. L. Caragiale? Probabil veți spune că sunt lucruri incompatibile. Cred că niciun alt nume al dramaturgiei române nu este mai actual sau, am putea spune, mai "în tendințe" ca I. L. Caragiale: de la scindarea partidelor și alianțele destrămate unde, vorba drama-turgului, se aplică principiul "Trădare, trădare, dar să știm și noi", până la canicularele zile ale verii lui 2007, despre care spunem totul în doar câteva cuvinte – "Căldură mare, mon cher, căldură mare".
Discursul politic, dar și cel literar - e drept, acesta din urmă într-o mai mică măsură - sunt plasate, zi de zi, în centrul sferei jurnalistice. Acestea influențează formarea identității sociale atât în ceea ce îl privește pe individ, cât și colectivitățile. Simpatiile, adeziunile sau, din contră, despărțirile și dezamăgirile ideologice sunt ghidate și de modul în care discursul politic actual marchează societatea capitalistă, făcând uz de orice imagine, de orice metaforă pentru a menține un control asupra prezentului. Un prezent perfectibil, desigur.
Spiritul de turmă, confuziile identitare între partide, "comitetele și comițiile" pestrițe și gălăgioase, dar și confruntarea culturală între complexele totalitare și prezentul așa-numit democratic - toate acestea fac astfel încât practica politică și îndeosebi discursul politic să fie "sublime", dar să "lipsească cu desăvârșire".
Dacă avem sau nu o cultură a democrației rămâne un aspect discutabil. Capacitatea cetățenilor de a evalua este modificată de un discurs politic extraordinar de mediatizat, analizat și supus controverselor unei varietăți de voci. Nu pot afirma în mod cert dacă modul flexibil de a analiza evenimentele realității se datorează și ziarului citit dimineața la cafea, jurnalului de prânz sau celor mai importante știri ale zilei.
Cațavencii, Dandanachii, Brânzoveneștii noștri practică spontan jocuri cu mize politice amendabile sau cel puțin discutabile. Asistăm la o repetiție obositoare de cuvinte și gesturi impulsive, tăioase, acide care fac, evident, înconjurul lumii mediatice. E un soi de comunicare destructivă a ideologiei politice, un set de replici care supără, uneori dezamăgesc.
În acest caz nu pot să afirm, sus și tare, asemenea lui Cațavencu: "(…) eu știu numai de România mea." Eu vreau să știu de o multitudine de perspective ale discursului politic, care să nu fi fost atins de niciun interes ascuns, meschin. Vreau să aud un discurs politic inedit, care se pliază pe o moștenire cultural istorică reală, un discurs european, cosmopolit. "Din două una […]: ori să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! Dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, și anume în punctele… esențiale…" ( I. L. Caragiale, "O scrisoare pierdută"). E o "dilemă" a cărei rezolvare o vom putea constata peste câțiva ani buni. Până la discursul politic așteptat e nevoie doar de "puțintică răbdare".
Societatea actuală se caracterizează printr-un discurs politic ale cărui structuri ideologice devin vizibile, cunoscute mai ales prin ceea ce am putea numi cultură media. Și aici țin să menționez că remarc în fiecare zi întrepătrunderea dintre vechi și nou, dintre ceea ce este consacrat și noile tehnologii și culturi din ce în ce mai competitive.
Cum se împacă noul discurs politic cu I. L. Caragiale? Probabil veți spune că sunt lucruri incompatibile. Cred că niciun alt nume al dramaturgiei române nu este mai actual sau, am putea spune, mai "în tendințe" ca I. L. Caragiale: de la scindarea partidelor și alianțele destrămate unde, vorba drama-turgului, se aplică principiul "Trădare, trădare, dar să știm și noi", până la canicularele zile ale verii lui 2007, despre care spunem totul în doar câteva cuvinte – "Căldură mare, mon cher, căldură mare".
Discursul politic, dar și cel literar - e drept, acesta din urmă într-o mai mică măsură - sunt plasate, zi de zi, în centrul sferei jurnalistice. Acestea influențează formarea identității sociale atât în ceea ce îl privește pe individ, cât și colectivitățile. Simpatiile, adeziunile sau, din contră, despărțirile și dezamăgirile ideologice sunt ghidate și de modul în care discursul politic actual marchează societatea capitalistă, făcând uz de orice imagine, de orice metaforă pentru a menține un control asupra prezentului. Un prezent perfectibil, desigur.
Spiritul de turmă, confuziile identitare între partide, "comitetele și comițiile" pestrițe și gălăgioase, dar și confruntarea culturală între complexele totalitare și prezentul așa-numit democratic - toate acestea fac astfel încât practica politică și îndeosebi discursul politic să fie "sublime", dar să "lipsească cu desăvârșire".
Dacă avem sau nu o cultură a democrației rămâne un aspect discutabil. Capacitatea cetățenilor de a evalua este modificată de un discurs politic extraordinar de mediatizat, analizat și supus controverselor unei varietăți de voci. Nu pot afirma în mod cert dacă modul flexibil de a analiza evenimentele realității se datorează și ziarului citit dimineața la cafea, jurnalului de prânz sau celor mai importante știri ale zilei.
Cațavencii, Dandanachii, Brânzoveneștii noștri practică spontan jocuri cu mize politice amendabile sau cel puțin discutabile. Asistăm la o repetiție obositoare de cuvinte și gesturi impulsive, tăioase, acide care fac, evident, înconjurul lumii mediatice. E un soi de comunicare destructivă a ideologiei politice, un set de replici care supără, uneori dezamăgesc.
În acest caz nu pot să afirm, sus și tare, asemenea lui Cațavencu: "(…) eu știu numai de România mea." Eu vreau să știu de o multitudine de perspective ale discursului politic, care să nu fi fost atins de niciun interes ascuns, meschin. Vreau să aud un discurs politic inedit, care se pliază pe o moștenire cultural istorică reală, un discurs european, cosmopolit. "Din două una […]: ori să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! Dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, și anume în punctele… esențiale…" ( I. L. Caragiale, "O scrisoare pierdută"). E o "dilemă" a cărei rezolvare o vom putea constata peste câțiva ani buni. Până la discursul politic așteptat e nevoie doar de "puțintică răbdare".
