Sictir!

Nu știu dacă ar trebui să-mi pară rău că am ales titlul ăsta. Până la urmă… de ce mi-ar părea?! Nu mi-am anesteziat nici simțul critic și nici senzația de greață pe care mi-o provoacă acești… c… c… candidați la parlamentare care cândva, nu știu când, ar putea să domnească pe deplin asupra haosului în care trăim.

Am crezut că înainte de alegerile generale din acest an voi trăi disconfortul dat de o dublă condiție: de adulator și, de cealaltă parte, denigrator. M-am înșelat. Nu mai am pe cine să adulez, nu mai am în cine să cred. OK, poate doar în talentul Patriciei Kass și în vocea lui Leonard Cohen. Dar astea nu se pun, pentru că atunci când îmi întorc privirile spre cruciada care se duce dincolo de gaura cheii în politica românească nu simt decât dezgustul fără margini față de oameni care, așa mediocri cum sunt, au ales să nu ne dea de ales.

Pe cine veți vota? Pe care dintre aspiranții la un mandat de senator sau deputat? Pe cel care va avea cele mai multe apariții TV? Pe cel care, din angoasa de a fi diferit, contopită, cum altfel?!, cu dorința ascunsă de a se dis-tinge de toți ceilalți, va arunca zeci de mii de euro pentru a se bălăci în mocirla transmisă în direct, "în exclusivitate", la oră de maximă audiență?

Nu știu dacă mai am sau nu încredere în CNA. Nu știu dacă această instituție va reglementa prevederile Legii 35/2008, potrivit cărora pseudopoliticienii ar putea avea undă verde la cotizația pentru fiecare plimbare pe catwalk-ul electoral al posturilor de televiziune.

Nu vi se pare că distanțele față de tâmpenie, ironie, parodie, bășcălie și batjocură s-au estompat până la dispariție? Nu credeți că promisiunile candidaților sunt de un cinism revoltător? Ca și cum ar dori să ne aducă, fără voia noastră, "fericirea", ca și cum ne-ar deschide ei, eroii civilizatori ai unei Românii mici și rătăcite, ușile din Țara Minunilor.

Nu-mi pare rău că le spun azi, celor în care nu mai cred, "Sictir!". Crezându-se eminamente buni și îmbrăcând, stângaci și fără tact, costumul lui Sancho Panza, candidații la parlamentare ne oferă această unică, "remarcabilă" șansă: aceea de a ne lupta cu morile de vânt. Și ca un Don Quijote idealist și optimist, alegătorul o să-și verse sictirul în urnă, pe gratis și fără remușcări. Iată-ne, așadar, condamnați să fim cetățeni cu drept de vot într-o cloacă în care posibilitatea de a alege nu ne mai ajută prea mult.

Cum să nu te enervezi în fața fanteziilor bogate ale candidaților? Cum să nu închizi televizorul refuzând să fii parte la o distracție care nu te privește și în care tu nu ești decât, eventual, bufonul fără glas? Tic-tac, tic-tac… se aude pendularea "oamenilor de valoare" între promiscuitatea lui "depinde cum se mișcă" și cea mai abjectă ipocrizie. Tic-tac, tic-tac, asemenea unei bombe cu efect întârziat.

Sictir!