Acum vreo zece luni scriam despre o Românie care alege, de bună voie și nesilită de nimeni, soluția prizonieratului. Economic, politic, cultural. De orice natură. Despre o Românie care îmi displace uneori până la greață, despre un sistem viciat care îmi repugnă și în care, fie pentru că ne complacem, fie pentru că am obosit, acceptăm să trăim. Nu am văzut, în ultima vreme, niciun gest real al vreunei revolte, nicio negociere netrucată între clasa politică și alegători. Și unii, și ceilalți își vând, la "prețuri" cu mult sub demnitatea umană (aici am câteva rezerve, demnitatea asta e, totuși, relativă și ea, și încă îmi place să cred că nu se vinde) soluții și repere, sacoșe și tichete care mai devreme sau mai târziu vor compromite viitorul copiilor lor.
- Publicitate -
Dar bine că anul acesta avem marea "oportunitate", marea "șansă" de a alege oameni, unul și unul, care să ne reprezinte în teatrul de păpuși, vreme de un mandat de senator sau deputat. Și nu știu dacă aș alege-o pe Oana Zăvoranu, "querida queridelor", pe Cătălin Zmărăndescu, cel care, așa cum el însuși a declarat, atunci când "vorbește despre politică se bâlbâie și dă cu stângul în dreptul" sau pe Mitică Dragomir. Cert e că oamenii "fac spectacol", au potențial pentru asta, iar noi, let’s face it, avem înclinație către bâlci, costume de circ și derizoriu. Și parcă aud discursurile gen e "vina părinților noștri", e "comunismul care ne bântuie și acum", e "capitalismul forțat", de prost gust, e orice și câte puțin din fiecare, dar numai noi nu.
Cum am putea să purtăm o vină care nu ne aparține? Cum am putea să fim învinuiți pentru că tolerăm prostănaci, și bombonei și tot ce poate fi mai rău pentru un climatic politic care, să
NU-mi fie cu iertare, își bate joc constant de insignifianții din "popor"?
Am un gram de paranoia în mine. Evident! Altminteri aș fi renunțat la critici, la tot felul de opinii în care am scris, de nu mai țin minte câte ori, că avem, în amestecul ăsta de spirit "bășcălios" și tendințe de victimizare, plăceri de sado-masochiști. Nu-mi explic ce alte motive ar putea sta la baza deciziilor noastre proaste. Și, dacă tot sunt paranoică, o să-mi pun și o dorință despre care știu sigur că nu se va împlini: îmi doresc ca românii să nu-și mai asume, la parlamentarele din toamnă, conștiința eșecului politrucilor fără instinct politic și, deci, să nu mai dea votul unor candidați îmbrăcați în costume de lac și bluze din plasă.
Dar țara noastră e "micuța orfelină", săraca de ea, și-o să-l aleagă tot pe cel care îi dă cele mai multe sacoșe încărcate cu alimente cumpărate din buzunarul electorului de rând, tot pe "ăl mai frumos", "mânca-l-ar mama!"
Trebuie, totuși, să menționez un fapt: cred că există și oameni pentru care mi-aș da votul la alegerile parlamentare, care merită un minim capital de încredere, dar care, "datorită" stimabililor care le fac campanie, au un discurs prea puțin convingător, fiind prea puțin vizibili și, deci, cu mult mai puțin eligibili.
La 19 ani de la revoluție, România e tot orfelină. Și tot fraieră.
