M-a întrebat cineva, zilele trecute, dacă nu m-am săturat de scandalul ăsta multicolor care s-a țesut în jurul ipotezei ruperii coaliției. Dacă nu-mi este lehamite de circul derizoriu în care, ca niște amanți proscriși, partenerii de guvernare mai au puțin și se scuipă. I-aș fi spus, divagând puțin, că m-a întristat îngrozitor răspunsul dat, în cadrul unui interviu, de Andrei Pleșu, anume că nu va mai apuca alt chip al acestei țări. Dar că-mi port, totuși, aripile unui oarecare optimism pe care numai vârsta cred că mi-l alimentează și că, deși actuala guvernare îmi pare de-a dreptul hidoasă, eu încă sper, cred, mă agăț de ideea că, poate, cândva, undeva în imperiul paradoxului carpato-danubiano socialist și democrat, mecanismele lumii în care ne învârtim nu vor mai fi ruginite, iar mucegaiurile se vor desprinde de pe discur-suri clonate, scoase de la naftalină din lada de zestre. Că dacă în contextul de față ceva, cineva, noi toți, ne mișcăm în reluare, e nu pentru că trăim acomo-darea la veșnica tranziție - această odioasă scuză folosită în prea multe dintre situații - și nici din cauza "crizei economice dublate de…" o mie altele asemenea, dar mai cretine și mai golite de sensuri. Ci pentru că nu ne pasă. Pentru că asta ne e uniforma fiecărei zile: compromisul. Și pentru că, deși ne declarăm dezgustați de asumări de răspundere, de inexistența unei reale dezbateri publice, de candidații-paiață la fotoliul de președinte, ne înghițim conștiincios pilula de nesimțire, în fiecare zi, la aceeași oră.
- Publicitate -
Un gest mecanic în care inovația nu-și face loc și care sporește deplina noas-tră promiscuitate civică. Banal, comod, cam trist, ce-i drept, dar cui dracu-i mai pasă?
Nu mai manifest nici umor, nici toleranță față de propunerile indecente în care agramații zilei închid poarta democrației, lăsând afară, în schimb, toate ipocriziile de campanie și toată jena declarațiilor de presă care nu fac decât să arunce cu noroi în chipul și așa schimonosit al unui alegător plictisit și dezinteresat. Nu mai am aceeași deschidere față de sindicaliștii care-și anunță prezența în stradă în număr de sute și mii pentru ca, după ce bat palma cu cine vor ei, în defavoarea elevilor și a muritorilor de final de mandat, să asiste la pichetări de sedii de prefecturi purtând în mâini două bannere speriate.
Există, totuși, o parte frumoasă cu țara asta și chipul ei, dincolo chiar și de pânza de păianjen pe care, de opt luni încoace, se leagănă coaliția. Ea este, vorba lui Noica, aceea că "aici, totul este încă de făcut". Are dreptate, nu-i așa?! Undeva între râsul-plânsul parlamentarilor și foamea celor care îi aleg, între multiple variante de legi pentru care ne asumăm… orice, numai răspunderea nu, și nasul suflat pe mâneca uniformei de elevi care învață în școli prin acoperișul cărora se vede cerul, există partea frumoasă. Să-i spunem "frumoasă". Mai sunt atâtea de făcut!!!
Ba da, m-am săturat. Și ba da, mi-e urât de filmele cu proști. Dar sper să apuc, totuși, alt chip al acestei țări. Ca să nu mai luăm pilula de nesimțire. Să fiu, oare, o incurabilă optimistă?
