"Doamne, vino, Doamne, să vezi ce-a mai rămas din oameni". Se pare că asta s-a auzit, ieri, în Piața Victoriei. Protestatarii ar fi cântat, din nou, douăzeci de ani mai târziu, cântecul lui Vali Sterian. Într-o disperare fără margini, într-o ură atotcuprinzătoare, dintr-o sărăcie hidoasă, amenințătoare, s-au ridicat vocile a 30 sau 40 sau 50.000 de oameni. Cifra diferă de la televiziune la televiziune sau în funcție de cine anume a făcut aprecierea: sindicaliștii sau forțele de ordine. Eu nu i-am numărat, recunosc, și rămân, deci, cu un semn de întrebare în ce privește numărul real. Care este, totuși, neesențial în context. Dar nu pentru că numărul participanților la miting n-ar conta, ci pentru că printre cei care au strigat, ieri, "Hoții!", "Demisia iresponsabilului, care prin minciună și instigare socială duce țara în dezastru și război civil" sunt și dintre aceia care, vreme de douăzeci de ani, au "căpușat" sistemul bugetar sugând, din bani publici, fonduri de zeci sau sute de milioane de euro. Nu cred că protestul de ieri este lipsit de importanță sau că, mai mult, nu reprezintă un vot de blam pentru un Executiv slab sau ineficient. Consider, însă, că în spiritul aceleiași tardive credințe care ne cuprinde în fiecare moment critic prin care România trece, ne întoarcem spășiți, înrăiți și disperați la Dumnezeu, ca niște fii rătăcitori care și-au pierdut valorile, principiile, busola. Unde naibii a fost dragostea pentru Dumnezeu în anii ăștia în care am susținut în funcții publice, funcții de conducere, toți agramații, toți membrii de partid, toți golanii cu diplomă care și-au angajat ulterior copiii, nepoții, amantele, concubinele, finii și finele, nașii și slăbiciunile pentru ca astăzi să avem 1,4 milioane de bugetari, mai mult decât Germania sau Franța?
- Publicitate -
Unde era Dumnezeu în timpul celorlalte crize financiare în care guvernele se făceau că plouă? Sau măcar că picură și, deci, nu ne udă prea tare și nici nu ni se rupe prea mult… Ce se întâmpla cu fan clubul Celui de Sus atunci când practica elaborarea de proiecte pentru accesarea de fonduri europene, dar, înainte de a o face, mai angaja patru sau cinci sau zece oameni plătiți din bani publici???
Instituțiile publice din România gem efectiv de conțopiști și "demoazele" care "mesingeruiesc" și "feisbucuiesc" în timpul luuuuungului program de opt ore. Atunci când se află în instituție, desigur, pentru că, altminteri, dacă sunt căutați telefonic sau la registratura instituției ni se răspunde, cu sictirul de rigoare, după un căscat leneș: "Aaaa, acum îl căutați pe domnul director? La ora asta?". "Păi ce-are ora asta? E 10 dimineața". Revenim la două după amiaza, că poate omul ăla plătit din banii tuturor contribuabililor s-a înfipt în scaunul de birou și prestează ceva. Altceva decât crema de ciocolată la X Pub. În fine… o fi fost o "mică" scăpare, o "escapadă" de trei ore, în jurul prânzului.
Îmi este milă de pensionari pentru că au plătit contribuții sociale câteva zeci de ani pentru ca acum, când ar trebui să fie bucurați de primii pași ai nepoților, de felul în care aceștia desenează cu cretă pe pereții apartamentelor sau de atât de emoționantul primul "buni", se frământă zi și noapte de teama banilor care li se iau din pensii. E păcat, așa e… Excepție fac acei pensionari care au pensii până la cer și dincolo de el.
Nu cred nici că toți bugetarii sunt proști sau putori sau ineficienți. Dar nu pot să înțeleg cum, criza crizelor și credința credințelor!, într-un stat în care birocrația sufocă cele mai multe dintre demersuri, un număr atât de mare de angajați în sistemul public nu poate rezolva, fără nervi și fără șpăgi, probleme ce țin de un elementar profesionalism. Și nu spun nici că în sistemul ăsta nu există valori sau oameni care își fac meseria ireproșabil. Pe câțiva dintre ei îi cunosc și mi-ar fi ușor să dau exemple. Din păcate, însă, oamenii ăștia țin în cârcă, așa cum o face, de altfel, de atâția ani, sistemul privat, milioane și milioane de "licurici" care roiesc în jurul primăriilor și al consiliilor județene, al direcțiilor și direcțiunilor, regiilor, companiilor și al ministerelor pentru a ajunge azi, previzibil!, la o situație de genul celei din Piața Victoriei.
Sigur, Guvernul Boc poate trece drept nesimțit sau inconștient. Și, sigur, măsurile pe care și le-a asumat taie în carne vie. Dar, tu, Doamne, de ce nu te-or fi chemat fanii tăi în toții anii în care te-au uitat pentru că trăiseră cu dracu’, ca dracu’?
Ca o observație strict personală, melodia care s-a auzit ieri mi se pare total, dar total nepotrivită unui asemenea context pentru că îmi dă senzația că, prin fredonarea ei, protestatarii de ieri au pângărit memoria martirilor revoluției din ’89. Dar cui îi mai pasă, nu-i așa?!?
P.S.: Aceiași protestatari au dansat, ieri, "dansul pinguinului". Insist: unde e revolta? Da' aia reală, argumentată, "pe bune". Asta dacă protestăm. Dacă nu… aruncăm în derizoriu orice gest, prin triste blasfemii de genul Doamne, vino, Doamne, să ne vezi cum dansăm ca pinguinii.
