Voi când iubiți Constanța?

Mi-am aruncat, de curând, ochii pe un soi de cronică la cel mai recent volum lansat de Vasile Dâncu, numit "Patrie de unică folosință". Sociologul-politician își începe cartea cu un citat din maestrul Octavian Paler, anume "Îmi iubesc țara când nu merg pe stradă și când nu mă uit la televizor". Faptul că încă îl cităm pe Paler mă bucură, dar adevărul cuvintelor sale mă doare. Fiindcă atunci când mă raportez doar la Constanța, și nu la întreaga Românie, mă lovesc de ficțiunea asta care se numește administrație publică locală, de simularea armatei de angajați din Primărie și Consiliul Județean, angajați care participă la consacrarea imaginii funcționarului de carton, de ipocrizia și, uneori, de nesimțirea unora dintre consilierii locali și județeni, dar și de cea a parlamen-tarilor care funcționează aproape exclu-siv pe principii de… camuflaj estetic, și nu pe bază de proiecte care să aducă orașului vreun beneficiu real.

Mă refer, în ceea ce-i privește pe deputați și senatori, la declarațiile de… patriotism conjunctural făcute în urmă cu aproximativ o săptămână, referitoare la susținerea ideii ca Zona Peninsulară a Constanței să fie declarată rezervație arheologică și turistică cu scopul salvării acelui mozaic cultural, etnic, religios și al scoaterii sale de sub… auspiciile administrației actuale, care a lăsat-o să ajungă la un avansat nivel de degradare.

Și cred că dacă spun putrefacție nu exagerez cu nimic… Și au comentat, și au declarat, și au remarcat câte-n lună și-n stele, promițând că vor semna și petiția online numită "Luați-i peninsula lui Mazăre!", totul pentru a participa într-un fel sau altul la proiectul colectiv al ieșirii din letargie și al promovării capitalului de imagine pe care acest oraș, din fericire, încă îl are. Și, pentru că mi-am imaginat că parlamentarii constănțeni sunt de bună credință, am considerat firesc să le acordăm încredere. Au trecut mai mult de șapte zile și, cu excepția deputatului Constantin Chirilă, care a semnat petiția în exact aceeași zi în care a declarat că o va face, restul parlamentarilor n-au făcut-o. Sigur, veți spune, așa cum s-a întrebat amar-retoric unul dintre prietenii mei, "ce puteți face cu o amărâtă de petiție, cu o campanie de genul acesta?!?".

O să răspund că nu putem face nimic doar după ce vom fi încercat, prin toate mijlocele și eforturile posibile, să demolăm "eroismul" anti-anchete și dosare penale, ieșirile nervoase și vocabularul de maidan al acelor salariați ai Primăriei care și-au pierdut înclinația de a servi comunitatea și au cultivat, în schimb, tendința de a distruge totul și mai ales Peninsula. O să răspund că da, poate nu putem face multe, dar că administrația locală are posibilitatea, prin tot felul de campanii, să branduiască și rebranduiască această Constanță cu tot cu strada Traian, care se surpă după o ploaie, "grație", poate, intereselor luate în calcul atunci când a fost dată autorizația pentru construcția unui mall care, în loc să ducă la consolidarea malului a dus - evenimentele de acum câteva zile au demonstrat asta - la surparea sa.

Nu știu dacă pe deputații și senatorii care au declarat că vor semna petiția pot să-i cataloghez drept neserioși sau să-i consider autori ai unei propagande goale. Sau, ceea ce ar fi mai trist, să-i consider doar cointeresați ai actualului primar și, deci, incapabili de a face un gest care să-l supere pe acesta.

S-or afla, poate, sub această grea, apăsătoare influență a hachițelor balcanice, alea potrivit cărora ne mișcăm greu sau fără talent sau deloc pentru că "oricum nu se poate face nimic" și pentru că "se descurcă fiecare cum poate". Dezolant!

De putut, se poate. Dacă se vrea. E suficient ca un singur parlamentar să inițieze un proiect de hotărâre pentru ca Peninsula să nu mai zacă în mizerie și uitare. E suficient ca un arhitect, dar nu unul "de casă", vreun intim al actualei conduceri a republicii, să fie consultat cu scopul de a sugera sau chiar elabora un plan, o propunere pentru dărâmarea monstruozităților ridicate în anii din urmă în Piața Ovidiu și, de asemenea, pentru redarea unei oarecare unități arhitecturale a zonei, care să nu mustească în kitsch-uri.

Ce putem face cu o campanie ca asta? Să sensibilizăm (cât de desuet poate suna!) oameni care s-au născut aici, care trăiesc aici și ale căror amintiri din copilărie sau tinerețe nu trebuie să se rezume la albume cu fotografii îngălbenite de vreme sau la foldere rătăcite în calculatoare, cu imagini ale Constanței de altădată.

Dacă nu o iubiți atunci când mergeți pe stradă sau când vă uitați la televizor, când iubiți, totuși, Constanța? Dacă o mai iubiți… Și dacă, totuși, o mai iubiți, de ce nu v-o asumați?