Începând cu data de 6 septembrie, până la sfârşitul lunii noiembrie, sculptorul Aurel Vlad îşi va expune o parte dintre lucrări la Muzeul de Artă Constanţa. Despre expoziţia numită simplu „Tu”, munca de artist şi provocările de zi cu zi, am stat de vorbă cu renumitul artist, absolvent al Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti, doctor în Arte Vizuale şi membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România. De-a lungul timpului, lucrările sale au fost prezentate şi premiate, în numeroase expoziţii personale şi de grup în România, Germania, Japonia, Italia, Franţa şi Austria.
-Domnule Aurel Vlad, ce ne puteţi spune despre expoziţia de la Constanţa?
-Expoziţia pe care o deschid la Muzeul de Artă din Constanţa este curatoriată de colega mea Lelia Rus Pârvan, director al acestui frumos muzeu. Se numeşte „Tu”, pentru că omul este principala sursă de inspiraţie a lucrărilor pe care le prezint. Sunt lucrări de mari dimensiuni, realizate în ultimii ani. Sunt lucrate în tablă de zinc, turnate în zinc, presate în pământuri arse şi colorate etc.
-Vă aflaţi la prima expoziţie, aici, la malul mării?
-La prima expoziţie personală. Am expus la Constanţa de mai multe ori, în expoziţii de grup. Trebuie să vă mărturisesc că este un privilegiu posibilitatea de a-mi expune lucrările timp de trei luni în oraşul dumneavoastră, în acest apreciat muzeu.
În urmă cu doi ani aţi primit Marele Premiu „Constantin Brâncuşi”. Ce aţi simţit în acele momente?
-De fiecare dată este o bucurie pe care o împărtăşesc cu lucrările. Dar aşa cum am mai spus şi cu alte ocazii, artiştii nu lucrează cu gândul la premii, truda lor este îndreptată spre viaţa interioară a lucrării, spre puterea de expresie şi bogăţia mesajului pe care trebuie să îl transmită.
-Aţi fost comparat des cu renumitul sculptor român?
-Nu cred, eu sunt un sculptor figurativ, iubesc omul şi încerc să vorbesc de el în compoziţiile mele. Nu caut esenţa lucrurilor ca Brâncuşi, caut expresia, adică să dau viaţă personajelor mele modelând trupurile lor.
Dar cred că acest lucru nu se poate face decât urmând exemplu marelui Brâncuşi, adică prin multă muncă, pasiune, dăruire.
-Cât timp petreceţi în atelier într-o zi?
-Depinde cât de creativ sunt în ziua respectivă. Când nu lucrez prefer să plec din atelier, să fac lungi plimbări prin parcuri. Mă reîntorc în atelier când port în mine o nouă compoziţie, ca pe un tipar interior. În astfel de momente lucrez cel puţin opt ore pe zi pentru a o clădi în spaţiul atelierului. Sunt orele cele mai frumoase acestea, în care lucrarea creşte ca o fiinţă vie din mâinile mele. Când lucrarea din faţa mea se suprapune cu cea din interiorul meu atunci opresc lucru.
-Ce înseamnă sculptura pentru dumneavoastră ?
-Acum înseamnă modul meu de a trăi, nu-mi pot concepe existenţa fără creaţie. Sunt un om creativ şi activitatea asta o cresc de peste cinzeci de ani.
-În cât timp daţi „viaţă” unei lucrări şi care ar fi preferatele dumneavoastră?
-În activitatea mea am trăit diferite experienţe care mă determină să vă răspund că nu există o regulă după care o lucrare poate să prindă viaţă. Şi mai ales în cât timp. Aceste noţiuni interesează foarte puţin pe autor, creaţia este scopul lucrului lui. Nu pot avea preferinţe dintre lucrările mele. Fiecare mă reprezintă şi într-un fel sau altul. Ele vorbesc de mine dincolo de mesajul cu care pornesc în lume.
-Ce vă inspiră cel mai mult în cariera aleasă şi când aţi decis să mergeţi pe acest drum?
-Aşa după cum v-am mărturisit deja, omul, cu viaţa pe care o trăieşte este sursa mea de inspiraţie. Pe el îl caut zi de zi cu credinţa că descoperindu-l voi ajunge la sursa creaţiei adică la Creator.
-Ce doriţi să transmiteţi prin intermediul lucrărilor dumneavoastră?
-Bucurie, chiar dacă în majoritatea compoziţiilor mele omul suferă, sper ca cel ce o vede să înţeleagă cauza suferinţei şi astfel să plece îmbogăţit cu o nouă cunoaștere.
-La ce v-aţi gândit când aţi realizat celebrul „Cortegiu al sacrificaţilor”?
- Nu am pornit la lucru cu acest gând. Timp de doi ani de zile am studiat gesturile spaimei, a fricii, a durerilor, disperării şi alienărilor. Aşa au apărut aceste personaje în atelierul meu şi s-au aşezat într-un grup unitar care a vorbit de suferinţă, disperare, durere. Lucrarea a fost cioplită în lemn şi apoi turnată în bronz. Pot spune despre această lucrare că s-a născut din propria voinţă şi că şi locul de expunere tot ea l-a ales. Desigur, rolul artistului în astfel de situaţii este să îşi asculte lucrarea şi să facă ce i se cere.
