Într-o duminică a lunii lui Brumar,
în ziua de 15, la AD 2022, capitala de suflet a românilor, Alba Iulia – sau
Bălgrad, cum i se spunea din vechime – retrăia, la interval doar de patru ani,
momente istorice de apogeu: după 1 Decembrie 1918, când s-a proclamat
aici, în prezența peste 100.000 de români, Unirea Transilvaniei cu Țara-Mamă.
Acum, la 15 octombrie 1922, tot în prezența a zeci de mii de transilvăneni
(inclusiv sași, unguri, secui), a oficialităților Statului (dar nu și a
principalelor două partide de opoziție – Național, condus de Iuliu Maniu /sic!
– ardelean/, și Țărănesc, condus de Ion Mihalache), a diplomaților acreditați
și a invitaților din străinătate (din regate – între care Duke of York,
viitorul rege George al VI-lea, tatăl recent dispărutei Elisabeta a II-a Marii
Britanii – sau republici) – avea să se consacre, simbolic, desăvârșirea făuririi
României Mari (realizată ca atare în anul de grație 1918 și recunoscută prin
tratatele internaționale din anii următori) prin încoronarea suveranilor – regele
Ferdinand I și regina Maria.
... „să te încoronezi la Alba
Iulia sau să mori pe Câmpia de la Turda”
Pregătirile pentru înfăptuirea acestei simbolistici au
început din 1919, orașul Alba Iulia – cel al primei Uniri a Transilvaniei,
înfăptuită de Mihai Viteazul la 1599, și al martirajului lui Horea, Cloșca și
Crișan la 1785 – singularizându-se în mentalul neamului românesc ca fiindu-i capitala
de suflet.
Pilduitoare sunt, în acest sens, spusele profetice ale
marelui om politic Nicolae Filipescu, din februarie 1915, când se afla
în fruntea campaniilor pentru alăturarea României aliaților francezi, englezi
și ruși: „Sire, ești trimisul lui Dumnezeu ca să împlinești visul unui neam.
Vei fi cel mai mare voevod al țării, împodobindu-te cu titlurile lui Mihai
Viteazul: Domn al Ardealului, al Țării Românești și al Moldovei, aducând pe
deasupra și strălucirea purpurei regale, sau, răpus în cel mai suprem avânt de
vitejie al neamului, vei fi sfințit ca erou național. De aceea mărirea ce ți-o
urăm, Sire, este:
să te încoronezi la Alba Iulia sau să
mori pe Câmpia de la Turda”.
Pe acest fundal istoric, pregătirile
pentru încoronarea suveranilor la Alba Iulia aveau să transforme micul oraș
între-un veritabil șantier – se trasează bulevardul dinspre centru spre Cetate,
se măresc liniile de cale ferată (vor fi peste 20), se înalță Teatru Comunal
(cu numele „Teatrul Caragiale”, actuala Casă de Cultură a Studenților) se
construiește, mai presus de orice – la propunerea lui Nicolae Iorga – în
interiorul Cetății, Catedrala Ortodoxă (prin planurile cunoscutului și foarte
laboriosului arhitect Victor G. Ștefănescu – autorul planurilor, între
altele, și al reprezentativelor clădiri constănțene Palatul Primăriei, Moscheea
Regală, Cazinoul de la Mamaia).
Ansamblul de pregătiri era coordonat
de către Comisiunea
pentru organizarea Serbărilor Încoronării Suveranilor (condusă, inițial, de către
generalul Constantin Coandă, mai apoi de către ing. Anghel Saligny), ai
cărei membri erau personalități dintre cele mai cunoscute ale timpului – mitropolitul-primat (viitor patriarh)
Miron Cristea, istoricii N. Iorga și Alexandru Lapedatu, miniștrii – la acea
dată – Octavian Goga și Nicolae
Titulescu, pictorii Costin Petrescu și Arthur Verona, George Enescu ș.a.
... ,,suprema răsplată pe deplin
datorită faptei lor de credinţă, jertfă şi neclintită stăruinţă”
Așa
socotea N. Iorga că Încoronarea Suveranilor, Ferdinand și Maria, drept
regi ai României Mari, semnifica consacrarea, la scară simbolică, a legăturii
lor cu Țara Întregită.
Cât
o privește, regina Maria – posesoare și al harului scrisului – avea să
consemneze, în ce privește ziua de 15 octombrie 1922: „Alba Iulia este frumoasă. Un orăşel-cetate vechi şi acolo, în
mijlocul zidurilor crenelate, fostul guvern [condus de generalul Alexandru
Averescu] a construit mica catedrală unde urma să aibă loc încoronarea. Ea este
în centrul unui scuar, înconjurată de o clădire, ca o mânăstire. A fost foarte
mult criticată şi are, fireşte, greşeli, dar, în general, arată extrem de
frumoasă şi plăcută şi a fost minunat împodobită şi îngrijită.
Am sosit la biserică unde toţi oaspeţii îşi ocupaseră deja
locurile. Nando [regele Ferdinand] şi cu mine stăteam pe scaunele-tronuri, unul
în faţa celuilalt. Slujba a fost frumoasă, sobră, nu prea lungă, corul
excelent. Interiorul bisericii, deşi nu este mare, este impozant şi frescele
sunt bune.
După ce s-a terminat slujba, Nando şi cu mine, urmaţi de cei care
ne duceau coroanele şi mantiile, am ieşit afară, în marele scuar din partea
cealaltă a bisericii, unde se ridicase o estradă cu un baldachin deasupra. Toţi
oaspeţii au luat loc în jurul estradei unde doar Nando şi cu mine stăteam
singuri. Bătrânul Ferekide, ca preşedinte al Senatului, şi Orleanu,
preşedintele Camerei, au înaintat cu coaroanele noastre, generalul Lupescu cu
mantia majestăţii Sale, şi generalul Popovici cu a mea.
Nando
m-a ridicat şi m-a sărutat în vreme ce toţi cei prezenţi au aclamat din toate
puterile şi toate muzicile militare au cântat imnul naţional. Cred că trebuie
să fi fost o frumoasă imagine şi sper că Majestatea Sa şi cu mine ne-am jucat
bine rolul şi am arătat cum am putut mai bine în veşmintele noastre
copleşitoare”.
Coroana României Mari, „dela
Tisa până la Nistru şi până la Mare”
Iar regele
Ferdinand I a citit o emoționantă Proclamație, agrementată de
învățăminte istorice și plină de speranțe social-naționale:
„Prin
graţia lui Dumnezeu şi voinţa Naţională am moştenit Coroana României, după
glorioasa domnie a Regelui întemeietor.
Suindu-mă
pe Tron, am rugat Cerul să dea rod muncii, ce, fără preget, eram hotărît să
închin iubitei mele Ţări, ca bun Român şi Rege.
Pronia
cerească a binecuvântat şi prin bărbăţia poporului şi vitejia ostaşilor ne-a
dat să lărgim hotarele Regatului şi să înfăptuim dorul de veacuri al
Neamului nostru.
Am
venit astăzi cu Regina care ne-a fost tovarăşă în credinţa neclintită la
răstriste si la bucurie, ca printrʼaceastă sărbătoare să consacram în faţa
Domnului şi a scumpului nostru Popor legătura ce ne uneşte deapururea cu
dânsul.
Punând
pe Capul Meu, întrʼaceastă străveche cetate a Daciei Romane, Coroana de oţel
dela Plevna, pe care noui şi glorioase lupte au făcut-o pe veci Coroana
României Mari, Mă închin cu evlavie memoriei celor cari, în toate vremurile
şi de pretutindeni, prin credinţa lor, prin munca şi prin jertfa lor, au
asigurat unitatea naţională şi salut cu dragoste pe acei cari au proclamat-o
întrʼun glas şi o simţire dela Tisa până la Nistru şi până la Mare.
Întrʼaceste,
clipe gândul meu se îndreaptă cu recunoştinţă către viteaza şi iubita
noastră armată.
Pentru
răsplata trudelor trecutului, rog Cerul ca poporul nostru să culeagă în pace
roadele lor binecuvântate şi să propăşească în linişte, frăţie şi muncă
harnică.
Cu
inima plină de dragoste şi credinţă mărturisesc dorinţele sufletului meu:
Vreau
ca ţărănimea, stăpână pe veci pe ogoarele ce le-a dobândit, să le dea
toată puterea de rodire în folosul ei şi al binelui obştesc.
Vreau
ca muncitorimea, credincioasă patriei, să-şi afle-soarta tot mai
prosperă întrʼo viaţă de armonie şi de dreptate socială.
Vreau
ca, în hotarele României Mari, toţi fiii buni ai ţării, fără deosebire de
religie şi de naţionalitate, să se folosească de drepturi egale cu ale
tuturor Românilor, ca să ajute cu toate puterile statul în care Cel-de-Sus a
rânduit să trăească împreună cu noi.
Vreau
ca Românii din toate straturile sociale, însufleţiţi de năzuinţa unei depline
înfrăţiri naţionale, să se folosească toţi de legitima ocrotire a statului.
Vreau
ca în timpul domniei Mele, printrʼo întinsă şi înaltă desvoltare culturală,
patria noastră să-şi îndeplinească menirea de civilizaţie ce-i revine în
renaşterea Orientului european după atâtea veacuri de cumplite sbuciumări.
Sunt
sigur că, în îndeplinirea marei noastre datorii, voiu avea sprijinul tuturor
bunilor fii ai ţării, nedespărţiţi în gând şi în faptă în jurul tronului.
Acestei
sfinte misiuni, în neclintită unire cu poporul nostru, voiu închina toate
puterile mele de om şi de Rege şi asupra ei chem, în această zi solemnă de
înălţare sufletească, binecuvântarea celui A-Tot-Puternic”.
Stoica LASCU