N. Iorga – „sfântul faptei, Cuza-Vodă, sfântul cugetării,
Kogălniceanu: adevărații întemeietori ai României moderne”
Titanul
Istoriografiei Române și Apostolul Ideii Naționale care a fost Nicolae Iorga
(de la a cărui ivire pe lume se vor împlini la vară 150+1 ani) s-a preocupat în
mod cu totul deosebit de cei doi
principali fondatori ai României moderne – Cuza și Kogălniceanu;
despre ambii a scris volume speciale, studii și numeroase articole cu caracter
publicistic, a rostit memorabile discursuri și relevante conferințe; a scos în
evidență, în restituiri și formulări circumstanțiat istorice, relația și
conlucrarea dintre cei doi, în îndeplinirea misiunii lor în slujba Neamului și
a Țării: Cuza, „omul cu fapta, om nou, om hotărât, om fără cruțare pentru
alții, care a făcut fapte din ideile lui Kogălniceanu” – spunea N. Iorga în
1909, în volumul Unirea Principatelor (1859) povestită românilor cu prilejul
Împlinirii a cincizeci de ani de la întemeiarea Statului român.
„Kogălniceanu și
Cuza, sunt două nume, dar un singur suflet”
În 1912, la 27
mai, la dezvelirea Statuii din centrul
istoric al Iașilor, N. Iorga avea să spună că Alexandru Ioan Cuza „a vrut să
întemeieze pe frăție viața neamului nostru și a înțeles că frăția cea
adevărată numai pe dreptatea întreagă se poate răzima!” și că „toți boierii
laolaltă nu pot face o națiune fără ca mulțimile țărănești să se trezească la viață”.
Este o idee
programatică ce avea să fie reiterată des de către N. Iorga; doi ani mai
târziu, în articolul sugestiv intitulat 2 Maiu 1864 (apărut în
„Neamul românesc pentru popor” la 11 mai 1914), marele istoric și om politic
naționalist arăta, la împlinirea primei jumătăți de secol de la actul de
dizolvare a Adunării Legiuitoare – ce a permis, apoi, adoptarea marilor reforme
–, Vodă-Cuza, cu ajutorul „bunului său sfetnic” Kogălniceanu „a
împrăștiat Adunarea țerii în care stăpânea duhul blăstămat al nedreptății, al
iubirii de sine, al setei de bunurile pământului, al nemilostivirii față de
aproapele și al vitregiei față de frate, și a luat asupră-și sarcina glorioasă
de a face din țeranii României libere oameni liberi, dându-le pământul
gospodăriei și muncii lor”.
Iar în timpul
Războiului de Reîntregire Națională, în greul an 1917, într-un discurs – și el
memorabil – pronunțat în Parlamentul întrunit la Iași, N. Iorga reitera: „Din
adâncul veacurilor românești a ieșit astfel Unirea și împroprietărirea
țăranilor prin Kogălniceanu și Cuza, cari sunt două nume, dar un singur
suflet, căci în zădar s-ar încerca a se face deosebire între Domnul cel
mare și ministrul cel mare de care el avea nevoie atunci pentru a face toate
acestea”.
Iar în articolul Kogălniceanu,
Cuza și Principele străin (publicat în 1909), se relevau spusele lui
Kogălniceanu potrivit cărora față de proclamarea unui prinț străin (asupra
căruia existau divergențe între Marile Puteri), mai actuală și mai importantă
erau măsurile și activitatea pentru desăvârșirea politico-administrativă a
tânărului Stat și a realizării de reforme întru modernizarea
social-instituțională a sa: „Să plecăm ochii noștri către acele gloate multe și
amărâte, care până acum de la patrie n-au cunoscut decât dări și asupriri. Pe
lângă îndatoriri să le dăm și drepturi – rememorează Iorga idei din
discursul lui Kogălniceanu din 31 iulie 1861, în cadrul Comisiei Centrale
de la Focșani. Să facem ca și
pentru dânșii să răsară soarele emancipației. Întru câtă vreme nu vom
emancipa poporul, nu ni vom emancipa țara”.
„Cel mai mare
conducător cultural și politic pe care l-au avut românii în epoca modernă”
Despre Mihail
Kogălniceanu, „scriitorul, omul politic și românul” – cum se intitulează un volum consistent (212 pp.) publicat în 1921 –
marele nostru istoric ne-a lăsat, cum spuneam, sute de pagini: „Om întreg, el a
trăit din viața societății întregi, interpretată printr-o inteligență care nu
făcea decât să rezume cu strălucire această viață, pentru ca din această
concentrare însăși să se desfacă impulsul voinței menite să ducă mai departe
societatea în continuă mișcare”; pe bună dreptate, marele istoric român, tot de
origine moldovenească, Nicolae Iorga, spune despre Mihail Kogălniceanu ca este
un „genial bărbat de stat" care „domină ca un uriaş istoria modernă a
României”, că „ideile naţionale, pe care s-a întemeiat România, sunt ideile lui
M. Kogălniceanu de la 1840 până la 1859”, iar într-una „din cele mai frumoase
pe care le-a ținut (la alegerea lui Cuza în Moldova – n.n.) și în care el cerca
să dea dela început o direcție aceluia care, purtând «un frumos și scump nume,
numele lui Alexandru-cel-Bun», trebuia să-și amintească spusele marelui înaintaș:
«că ocrotitorii cei mai buni pe lume sânt Dumnezeu și sabia sa». (Să
amintim, în contextul rândurilor de față, și paralela pe care N. Iorga o făcea în
1902 între Kogălniceanu și Eminescu: „Din scrisul nostru modern și din toată
cugetarea unită cu arta modernă a poporului nostru, se desfac mai ales două
personalități: Kogălniceanu și Eminescu, mințile cele mai complete pe care
le-a produs nația noastră, oameni cari, în orice domeniu s-au înfățișat, au
adus această întregime a minței și puterei simțirei, această închegare în
sistem de înțelegere a lucrurilor care formează nota lor deosebitoare”.)
„Domnul
românilor și genialul său ministru”
Cu alt prilej, „Din
când în când, în această Românie plină de măriri și de celebrități, și
înzestrată cu așa de mulți bărbați de Stat și genii politice de toată mâna,
încât ar putea face export în deosebite țeri americane, australiene și africane
se
vorbește și de doi morți mari, cari și astăzi tulbură pe atâția
biruitori și li strică plăcerile puterii: de Cuza Vodă și de M. Kogălniceanu”,
considerați a fi – cum spunea auditorului în discursul de la Iași din 24
ianuarie 1909 – „adevărații întemeietori ai României moderne”.
N. Iorga formulează, în fața detractorilor din
vremea sa ai celor două mari personalități judecăți de apreciere istorică
supremă, apărându-le memoria: „Și, în același timp, la orice prilej, se
vorbește de rivalitatea ce ar fi existat între Domnul Românilor și genialul său
ministru. Cel dintâi, ar fi fost gelos pe Kogălniceanu, l-ar fi bînuit și ar fi
ajuns să-l urască, ferindu-se mai mult decât de orice, de colaborația lui. Iar
Kogălniceanu ar fi tras foloase personale, în ceea ce privește mulțămirea
vanității sale, din situația și opera sa de prim-ministru; el ar fi pus în
umbră pe Domnul său, știind bine că-l pune în umbră și bucurându-se de aceasta.
La mormântul lui
Cuza-Vodă, un neam întreg a îngenunchea și s-a ridicat mai mare. Mormântul lui
Mihail Kogălniceanu a fost mai puțin cercetat. Și totuși în ziua de 5 ianuar
1859, când Cuza-Vodă a fost ales Domn al Moldovei, cel care a proclamat
votul pregătitor al Unirii a fost el; prin graiul lui inspirat a fost salutat
Alexandru Ioan I, prin gestul lui măreț s-a unit, prin același gând al
celor de față, în clipa solemnă speranța nouă a lui Vodă Alexandru cu vechea
glorie pașnică a lui Alexandru-cel-Bun, cea dintâi cu cea din urmă unificare a
țerii”.
Stoica LASCU