V-ați întrebat vreodată cum ar fi să aveți un martor permanent, care să asiste cu o răbdare sisifică la viața pe care uneori o adorați, uneori o urâți de moarte, uneori vă plictisește sau vă derutează? Ei bine, Charlie Kaufman a și regizat o astfel de poveste, pe care a intitulat-o "Synecdoche, New York".
- Publicitate -
Plictisit de viață, ipohondru, Caden Cotard, interpretat de Philip Seymour Hoffman, este obosit(or), patetic, lipsit de energie sau de un simț prea evident al umorului. Regizor genial, Caden a găsit modalitatea prin care îi readuce lângă el pe cei care l-au părăsit, inclusiv pe el însuși: realizează un spectacol. Între timp, acumulează ani, obsesii, boli, depresii, pe care le exploatează scenic, într-un ritm continuu, care durează vreo 20 de ani. Importanți deși se trece brusc de la o etapă la alta (momentul în care Caden e părăsit de familie e imediat urmat de cel în care acesta e "prins" într-o altă relație), nu simți că mâna timpului este forțată.
Ai crede că șocul existenței lui Caden e atenuat prin imprimarea scenică a acesteia. Lucrurile, însă, stau altfel, cu preponderență în momentele de interferență între planul real și cel ficțional.
Caden se uită în sine prin personajele sale, specularitatea devenind principalul efect psiho-cinematografic pe care îl impune. Un spectacol-de-sine continuu, doborât de un fenomen pur – moartea.
Vocea călăuzitoare care se substituie conștiinței lui Caden îi revelă acestuia piesa lipsă din spectacolul său: moartea. Astfel, spectacolul devine complet.
