Era locul în care Constanța își trăia visul. Locul în care distracția, petrecerile, balurile de binefacere, seratele cu dans, concertele sau spectacolele de teatru făceau cunoscut orașul de la malul mării în toată țara. Locul în care Caragiale susținea conferințe și unde citea fragmente din propria operă.
- Publicitate -
Strălucirea de altădată a Cazinoului a fost înlocuită, în timp, de pereți scorojiți, sunetul pianului a încetat să se mai audă, singurele zgomote fiind acum emise de muște sau de porumbei, iar podelele care, odinioară, obișnuiau să geamă sub tocurile doamnelor, sunt acoperite acum de mizeria acumulată în atâția ani de indiferență.
În acest "frumos Salon", așa cum îl descrie ziarul Farul Constanței, citat de dr. Doina Păuleanu, în lucrarea "Constanța 1878 - 1928. Spectacolul modernității târzii. Vol. I", (ed. Arcade), Salon terminat la sfârșitul lunii iulie 1880, publicul se strângea "pentru a petrece. Necesitatea lui era simțită de tótă lumea. Situat pe malul Mărei, împodobit cu drapele și destul de spațios, a devenit locul de întâlnire al tuturor. Diua se converséda, séra se jócă la sunetele musicei militare…" (p. 393).
În 1880, Cazinoul era "o sală construită din paiantă, cu pereții exteriori căptușiți cu scânduri vopsite în ulei", fiind alcătuit "dintr-o sală de dans, trei pentru lectură, jocuri și celebra terasă de la malul mării", arată dr. Doina Păuleanu (p.393).
Lângă acest salon de dans se preconiza, tot în 1880, construirea de către Henry Guaracino a unui pavilion situat mai jos de nivelul bulevardului. Contractul cu Guaracino este semnat un an mai târziu, de primarul Panait Holban și prevedea ca, după perioada de închiriere a locului (1881 - 1885), întreaga construc-ție să intre în proprietatea comunei Constanța.
Evocând "marea aventură de patimă și stil" - Cazinoul Comunal - dr. Doina Păuleanu îl ci-tează pe funcționarul local Ioan Adam: "Cazinoul vechiu e făcut numai din lemn și așezat pe țăruși puternic pe marginea bulevardului. În salonul acela improvizat s-au bucurat și au petrecut la baluri multe rânduri de sezoniști strânși acolo din toate colțurile țării și din toate părțile lumei. Azi însă, se pare că cerințele au ajuns mai pretențioase și lumea privește cu milă la bătrâna baracă, care a ocrotit atâtea întâlniri și extazuri. Primăria s-a gândit atunci la o schimbare îndrăzneață, potrivit și sborului pe care l-a luat orașul și a hotărât să facă un cazin cu toate înlesnirile moderne de petrecere". (p.406).
Imagini care ne duc cu gândul la o lume apusă, plină de farmec, aproape ireală, ne sunt trasate de observațiile lui Petru Vulcan: "Fereștile sara sunt iluminate a giorno, în lăuntru cântă musica și părechi vesele dansează bostonul; din afară lampioane atêrnate spre mare fac o lumină feerică, sub care dame și domni conversează intim, desfătându-se în marea dinaintea lor, ca-n «O mie și una de nopți»" (p.407).
La Cazinou erau frecvente reprezentațiile teatrale, concertele, balurile mascate, seratele cu caracter caritabil, jocurile de șah, domino sau table, conferințele, recitalurile instrumentale sau cele susținute de primadona operei din Milano de origine română, Carlotta Leria. Predomina aerul de vacanță al "pleziriștilor".
În 1903, primarul Cristea Georgescu încheie un prim contract cu arhitectul Daniel Renard, pentru "întocmirea schițelor, anteproiectelor, deviselor estimative, planurilor de execuție, detaliilor, deviselor și caetelor de sarcini" pentru cazino, abator și hală. Simpatizant al curentului Art Nouveau, om de încredere al prefectului Scarlat Vîrnav, Renard avusese o serie de eșecuri costisitoare, după ce clădirile proiectate de el - Palatul Administrativ și de Justiție - au crăpat, în timp ce calculele pentru construcția Halei, ca și cele de la Casino, erau greșite.
Într-o adresă emisă pe 8 august 1905 de Ministerul Lucrărilor Publice, se preciza că arhitectul Petru Antonescu a fost desemnat să realizeze noile planuri ale Cazinoului, prima serie completă de planuri pentru construcția clădirii fiind trimise în februarie 1907.
Revenind la Primăria Constanței, Cristea Georgescu identifică unele inconveniente ale proiectului lui Petru Antonescu, rezoluția finală a edilului repunându-l în funcție pe Daniel Renard.
În decembrie 1909, o comisie formată, la propunerea lui Ion Bănescu, din inginerul Elie Radu și arhitecții Ion Mincu și D. Maimarolu a fost solicitată să studieze Cazinoul, însă observațiile lor moderate au determinat primăria să-l solicite pe arhitectul V. Gh. Stephănescu, care urma să evalueze modificările propuse și planurile necesare, precum și să supravegheze lucrările. Arhitectul va proiecta chiar scena și decorurile, de a căror realizare fiind responsabil pictorul-decorator V. Hugo.
Pe 8 august 1910, ziarul "Conservatorul Constanței" arată: "Cetățenii Constanței pot acum să se mândrească și ei cu ceva. Noua clădire a Cazinului Comunal, despre care începusem să credem că nu se va mai isprăvi niciodată, întocmai ca mitologica pânză a Penelopei, este în sfârșit gata. […] Din punctul de vedere al esteticei arhitectonice, lasă foarte mult de dorit. Complecta asimetrie și amestecul babilonic al stilurilor, din care se desprinde impresiunea nelămurită a unei plăsmuiri hibride, fac din noul cazin comunal un moment ridicat în cinstea nepriceperei și prostului gust". (p.433).
Deși planurile arh. Renard și Antonescu vizau construirea unei săli de concert, autoritatea comunală a considerat că ar fi mai productivă ridicarea unui spațiu care să fie deschis tot anul, astfel că, dintr-o lucrare ale cărei costuri erau de 270.000 lei, s-a ajuns la o sumă de 1.200.000 lei.
Pe 15 august 1910 este inaugurat Cazinoul, eveniment marcat printr-un spectacol susținut de trupa de teatru Davilla. Încep cererile pentru închirierea noului Cazinou, la 15 martie 1911, iar în 1916, Cazinoul era vizitat chiar de regina poetă Carmen Sylva.
Este inaugurat un restaurant de prim rang și sunt angajate două dintre cele mai renumite orchestre din țară, pentru ca vara, Cazinoul să devină "un templu al artei dramatice" (p.447). Nu lipsesc serbările venețiene, seratele dansante și spectacolele pentru copii. Cazinoul își trăiește epoca de glorie.
Încep, apoi, să graviteze controverse în jurul noului univers al distracției de la malul mării, în ziarul "Viitorul" vorbindu-se despre misterul de după 12 noaptea, despre desfrâul "cel mai pătimaș", despre cetele de femei ușoare, în special "artiste, străine". "Tripou, tavernă, loc de pierzanie, iată calificativele de loc măgulitoare pentru edificiul conceput la țărm de mare de Daniel Renard". (p. 449).
Cazinoul modernizat se redeschide la 1 iulie 1912, la festivitate luând parte și prințul Griguță Cantacuzino. Ziarele își schimbă abordarea, cum este cazul "Conservatorului Constanței": "Vasta sală a restaurantului era tixită de un adevărat High-Life, iar orchestra românească de sub conducerea dlui Dinicu executa în aplauzele frenetice ale mulțimei admirabile bucăți clasice și naționale". (p. 457).
O lume care, din păcate, a dispărut, și care mai poate fi proiectată acum doar prin intermediul monografiilor oamenilor de cultură dedicați Constanței. O lume despre care actualul Cazino nu mai are nici un cuvânt de spus.
