Victor Ignat, directorul artistic al Teatrului pentru Copii și Tineret Cernavodă (TCTC), Artist Emerit al Republicii Moldova, iubește atât de mult teatrul încât face orice ca să îl creeze, nu doar la nivel de interpretare și regie, cât și la nivel de instituție. În acest sens, a fondat patru teatre în Republica Moldova, țara sa de origine. Actoria și regia le-a studiat la Moscova, pentru a fi și mai aproape de prima dragoste: scena. A avut o tentativă de a se "face poet", fiind dezamăgit de nedreptățile care se fac, din când în când, în teatru. A făcut și jurnalism, fiind coleg de grupă cu poetul Nicolae Dabija. I-a trecut, însă, repede, dedicându-se din nou actoriei, fiind admis la concursul de la Teatrul Luceafărul din Chișinău, care era considerat al 26-lea teatru moscovit. În 2004 a devenit doctor în Teatru și, de câțiva ani, și-a dobândit repatrierea și s-a stabilit în România, mai exact la Cernavodă, unde coordonează câțiva actori aflați la început de drum. Ambiția sa: atunci când strânge pumnul, toate cele cinci degete să reprezinte cinci teatre. A reușit acest lucru, punând bazele TCTC.
- Publicitate -
- Cum s-a născut pasiunea pentru teatru?
- De mic veneam la teatru cu clasa, ne aducea autocarul la Teatrul "Luceafărul", din Chișinău. Urmărind spectacolele, îl tot imitam pe marele actor al scenei din Republica Moldova (un Toma Caragiu al teatrului românesc), pe regretatul Dumitru Caraciobanu. Atunci, profesorul de limbă și literatură a venit cu ideea să punem în scenă piesa "Nota zero la purtare", unde eu aveam rolul profesorului de istorie Zurăscu, poreclit Vucea. Cei de la Teatrul Luceafărul aveau un singur exemplar al piesei și, cum pe atunci nu existau copiatoare, am stat în teatru și am scris textul piesei… am o bătătură la deget de atunci. Am jucat piesa în școli și în satele din împrejurimi… aveam o profesoară de limbă rusă cu care eram pe contre, pentru că, în loc să ne predea lecția, ne povestea istoria soțului ei, care o părăsise. I-am spus să ne povestească din opera lui Pușkin, nu din istoria familiei sale și, ca rezultat, m-a amenințat că o să mă pice la examenul din clasa a VIII-a. Dar după ce m-a văzut în spectacol s-a urcat în scenă și mi-a spus: "Victore, tu trebuie neapărat să fii actor".
Ciuciuleni, locul unde o perucă grizonată te face profesor
- Eram în satul Ciuciuleni din raionul Nisporeni, jucam "Nota zero la purtare". Noi, elevii, eram și actori și mașiniști, și tehnicieni, așa că ne-am dus mai devreme ca să pre-gătim scena. Până seara, când lu-mea a intrat în sala de spectacole, flămânzisem cu toții. Cineva trebuia să meargă până la magazin să ia ceva de-ale gurii. Profesorul care era cu noi m-a trimis pe mine, dar eram deja machiat și nu puteam trece prin sală. Așa că m-am decis să sar geamul. În timp ce eu făceam cumpărăturile, cineva a închis geamul pe care eu îl lăsasem deschis. Când m-am întors, n-am observat că era închis, așa că am sărit pe parapet și... cu capul am spart geamul… noroc că aveam perucă. Pentru că s-a făcut zgomot, directorul Casei de Cultură în care urma să prezentăm spectacolul a vrut să vorbească cu cineva responsabil pentru trupa de teatru și m-a ales pe mine, crezând că sunt profesorul îndrumător. M-a văzut cu peruca sură, machiat și m-a luat drept profesor, spunându-mi că unul dintre copiii mei a spart geamul. Eu, asumându-mi rolul, i-am spus că o să plătim cu ce câștigăm din bilete. Mă umfla râsul la un moment dat… îmi spuneam "ce bine-i să fii actor, poți trăi mai multe vieți într-o viață. Gata, mă fac actor!".
"Nu mai vreau să fiu actor, în teatru nu-i dreptate!"
- Cum ați călătorit, în continuare, pe drumul care ducea spre actorie?
- În clasa a X-a, am avut un conflict cu învățătorul meu. După un spectacol în care jucasem, a venit presa, și eram sigur că eu voi fi fotografiat, însă învățătorul meu l-a prezentat ziariștilor pe fiul directorului școlii. Așa că mi-am spus: "Nu mai vreau să fiu actor, în teatru nu-i dreptate!" și, pentru că aveam și darul de a scrie poezie, învățătoarea mi-a spus să fac un peisaj în versuri, așa că am scris una care a fost apreciată. Așa că am zis: "Mă fac poet!" Și, ca să scriu, am mers la Chișinău ca să fac jurnalistică, am picat în grupă cu Nicolae Dabija. Eram la universitate când a venit la mine un regretat prieten de-al meu să-mi spună că la Teatrul Luceafărul se anunță concurs pentru Școala Teatrală Șukin din Moscova. I-am spus că nu mai vreau să fiu actor, și că o să mă fac poet, pentru că e timpul să se nască un nou Eminescu. Atunci, prietenul acesta al meu mi-a spus să vin măcar pentru a-i ține companie. Așa m-am decis să particip, totuși, la concurs. Probele erau: poezie, fabulă, cântec și dans. Mi-am spus: "poezie și fabulă știu, proză nu prea, cântec și dans știu". Așa că am mers acolo, prietenul meu nu a fost admis, dar eu am fost. Nici feciorii de inspectori școlari n-au trecut. Astfel că trebuia să aleg: jurnalism sau actorie?
"Fă-te ziarist, să scrii la ziare, nu actor, să umbli ca țiganii cu șatra!"
- Am întrebat-o pe mama ce să fac, că eu nu eram decis. Mama mi-a spus: "Fă-te ziarist, să scrii la ziare, nu actor, să umbli ca țiganii cu șatra!" așa că l-am întrebat pe tata ce să fac, și mi-a spus, aparte: "Auzi, Victore, și eu, în facultate, am jucat în «Iorgu de la Sada-gura»… fă-te artist, că eu n-am reușit". Deci scorul era de 1 la 1. Așa că m-am dus la primul meu învățător, Mihail Lupașcu, care mi-a spus: "Ziaristica unde-i? La Chișinău. Actoria? La Moscova. Du-te la Moscova. Dacă ți-e dat să scrii, vei scrie și fără școala din Chișinău, dar dacă ți-e dat să fii actor, nu poți s-o faci fără o școală mare".
Scorul fiind de 2 la 1, am mers la actorie. După facultate, m-am angajat la Teatrul Luceafărul din Chișinău și, cunoscând diferiți regizori, am simțit că vreau să fac regie.
- Cum ați devenit fondator de teatre?
- În 1975 am fondat primul teatru la Casa Tineretului din Chișinău, se numea Prometeu, care de fapt, pentru mine, însemna PromitEu… să fac un teatru. Era teatru de amatori, cu toate că aveam studenții de la Institutul de Artă. Am montat "Radu Ștefan - întâiul și ultimul", de Aurelian Busuioc, "Casa Nebunului", de Tudor Popescu. În 1987 am plecat de la Chișinău la Cahul, unde am pus bazele Teatrului Republican Muzical Dramatic "B.P. Hașdeu". Unui cutremur din 1986 îi datorăm construirea unui sediu al teatrului, întrucât primarul de atunci al Cahulului a pus pe lista de obiecte calamitate clădirea teatrului, care, de fapt, nu exista, dar trebuia… reconstruită. Teatrul a fost construit urgent, pentru că Moscova ținea și ține la cultură. Am stat la Cahul timp de 13 ani, jucam spectacole pentru spectatori români. În fiecare sâmbătă și duminică veneau din satele din județul Galați pentru a vedea spectacolele noastre. Apoi, în 1996, am fost solicitat să fac un teatru rus în Găgăuzia, la 75 de km de Cahul. Eu am refuzat să fac teatru în limba rusă, și le-am spus că o să fac teatru găgăuz. Așa că am tradus piesa "Cuiul lui Pepelea" a lui Alecsandri în rusește, iar profesorul de rusă a tradus-o în găgăuză. Spectacolul a ajuns, în 1996, la Festivalul Național de Teatru din Chișinău, unde președintele juriului era Tamara Buciuceanu, care, după ce a văzut piesa, a spus: "Nu știu găgăuța, dar pe Alecsandri cam îl cunosc, puteți să mă credeți, și vreau să vă spun că pe scenă l-am văzut pe Alecsandri".
"Ștefan cel Mare a făcut biserici, eu am făcut teatre"
- În 2000, la Chișinău, am fondat Teatrul Armatei Naționale, chiar pe 27 martie. Am vrut să-i fac și pe ăia să sărbătorească Ziua Unirii, dar ei credeau că sărbătoresc Ziua Mondială a Teatrului. După câțiva ani am venit la Constanța, am montat la Fantasio două spectacole, și m-am împrietenit cu actorii Luciana Crudu, Ovidiu Popescu, Monica Mocanu și cu compozitorii Dumitru Lupu și Aurel Manolache. Fondasem deja patru teatre, dar ca să strâng pumnul cu toate cinci degete, trebuia să pun bazele unuia și în România. Așa că, la invitația prima-rului Mariana Mircea, am fondat Teatrul pentru Copii și Tineret Cernavodă, anul trecut, pe 27 martie. Pumnul trebuia reîntregit, mai ales că sunt strănepotul lui Ștefan cel Mare. El a făcut biserici, eu am făcut teatre.
