În opinia Federației Părinților și Aparținătorilor Legali
din România (FePAL), dar și a grupurilor civice Părinții cer schimbare și Părinții
elevilor din România, Asociația SUPRA, Asociația Mame pentru Mame, dar și ale
asociațiilor de elevi din Constanța, Timiș și Vâlcea noile propuneri de
modificare a legislației educaționale naționale elaborate de Ministerul
Educației au fost supuse insuficient timp dezbaterii publice
- Publicitate -
De asemenea, aceleași organizații care au făcut front
comun atrag atenția asupra faptului că noile prevederi legislative se adresează
într-o prea mică măsură nevoilor beneficiarilor primari ai actului educațional:
elevii.
Vă prezentăm în continuarea, integral, „MANIFEST pentru o
lege a Educației centrată pe elev și viitor", cu atât mai mult cu cât toate
observațiile sunt pertinent susținute de argumente.
„În condițiile scăderii demografice, a creșterii
alarmante a numărului de copii care părăsesc școala prematur și fără a-și
însuși competențe de bază (analfabetism funcțional), a situației precare
generale și sărăciei în care crește o mare parte dintre copiii țării, este
imperativ ca statul să facă de urgență toate demersurile necesare pentru ca
cetățenii de mâine să aibă o bază educațională solidă, care să le ofere
pregătirea necesară pentru a face față provocărilor viitorului.
Ne dorim o Românie modernă și puternică, în care toți
elevii să beneficieze de o educație de calitate, iar acest lucru nu este
posibil fără o reformă serioasă în sistemul de învățământ, care să aibă în
centru elevul, nu instituțiile. Cu toate acestea, proiectul de lege propus nu
răspunde nevoilor reale ale elevilor, și nici ale părinților și profesorilor.
Considerente generale
După mai mult de un deceniu de promisiuni, ni s-a
prezentat o lege a educației preuniversitare anostă, mediocră, lipsită de
viziune transformatoare și care în realitate nu reformează, deoarece nu aduce
schimbări de paradigmă și nici abordări noi, actualizate, necesare în contextul
tehnologic actual și în acord cu schimbările globale și nu conectează sistemul
nostru de educație cu ce se întâmplă în lume în acest domeniu.
Este o lege depășită încă din faza de proiect, mai mult
un regulament administrativ extins prin care se înființează foarte multe
instituții, departamente, centre, consilii și comisii consumatoare de resurse
financiare fără a aduce beneficii concrete la firul ierbii, transferând către
acestea un buget și așa subțiat, de doar 2.1% din PIB, deturnând resursele
financiare, care ar trebui în mod firesc să fie orientate către elev și școală.
Modificările de esență sunt puține, și acelea fără
preocupări în asigurarea echității în sistem. Textul de lege adâncește
segregarea și crește distanța între școlile ”bune” și școlile “slabe”, între
elevii bogați, preponderent din mediul urban, care au bani pentru meditații și
cei săraci din școlile de la țară care nu-și permit astfel de costuri.
Acest proiect periculos transformă această distanță
enormă în principiul care ar urma să stea la baza politicilor publice, în loc
să intervină și să soluționeze aceste discrepanțe prin care nu toți elevii au
acces la educație de calitate.
Nu există niciun indiciu că proiectul de lege ar fi avut
în intenție să îmbunătățească calitatea vreunui proces, dimpotrivă, are
aspectul unui text scris sub presiunea grupurilor de influență astfel încât să
nu deranjeze rețelele de interese existente, sedimentate și funcționale care
secătuiesc școlile de resurse și de flexibilitate.
În integralitate, acest proiect de lege nu are în centru
elevul și nu îi deservește decât în foarte mică măsură nevoile.
Problemele acestui proiect de act normativ sunt multiple
și greu de acoperit într-un singur document concis. Cu toate acestea, vom
aborda cele mai mari șapte probleme pe care legea ar trebui să le reglementeze,
dar nu le reglementează corect și propunem:
O ȘCOALĂ ROMÂNEASCĂ
MAI BUNĂ ÎN 7 PAȘI SIMPLI
1. Simplificarea arhitecturii curriculare complicate – ce
învață, de fapt, copiii noștri
Acesta este un subiect esențial care definește ce fel de
școală vor face elevii și tocmai această temă cu miza cea mai mare nu este
reglementată într-o lege organică.
De ani de zile, principala nemulțumire a beneficiarilor
educației este numărul mare de discipline tratate separat, un model care nu mai
satisface realitățile și nevoile secolului XXI. Studiile internaționale arată
că deprinderea unor competențe (inclusiv competențele de bază) se învață mult
mai ușor dacă sunt integrate, practicate, exersate în studiul disciplinelor.
În loc să propună o abordare inter și transdisciplinară,
noul proiect introduce haotic studiul obligatoriu și separat al unui număr mare
de teme ce pot fi integrate în mod firesc în disciplinele deja existente:
“educație pentru mediu, educație pentru sănătate, educație financiară, educație
juridică, educație antreprenorială, educație tehnologică, educație rutieră,
educație civică, educație interculturală, educație pentru cetățenie
democratică, egalitate de șanse, gândire critică, oratorie și dezvoltare
personală, securitate cibernetică, educație pentru alimentație sănătoasă.”
Reamintim că, începând cu gimnaziul, există deja cca
15-20 discipline, care nu cuprind cele anterior menționate, și la care se
adaugă Istoria Holocaustului și Istoria Comunismului, discipline separate și
obligatorii. Nefiind cuprinsă arhitectura curriculară în noua lege a educației,
riscul este ca aceasta să fie trată doar prin prisma normelor și catedrelor
care rezultă, fără a se urmări interesul suprem al elevului.
În plus, timpul necesar pentru a integra în realitate în
programul zilnic al copiilor aceste foarte multe domenii de studiu nu a fost în
mod evident luat în calcul.
2. Adaptarea corespunzătoare a programei, în prezent
unică și obligatorie
Acesta este în realitate un pat al lui Procust în care
elevii ori se încadrează, ori sunt pierduți de sistemul de educație pe drum.
Copiii sunt ființe umane cu abilități și interese diverse, și nu le putem cere
să performeze la același nivel la toate disciplinele. Pentru toți elevii ar
trebui să existe opțiunea de a studia disciplinele școlare obligatorii pe
niveluri diferite de dificultate. În timp ce tendința la clasă este de a lucra
cu vârfurile și pentru performanță, o mare parte dintre elevi sunt abandonați
în bănci, fac doar act de prezență și nu dezvoltă competențe de bază și de
nivel mediu nici în domeniile necesare pentru examenele cu miză mare, nici în
domeniile pentru care manifestă în realitate interes și talent.
De asemenea, manualele școlare aprobate de Minister rămân
obligatorii în procesul de învățământ, deși acestea adesea nu sunt actualizate,
nu sunt adaptate și nu sunt structurate corespunzător pentru a fi accesibile cu
adevărat tuturor copiilor, iar informațiile prezentate sunt depășite și în
multe cazuri chiar greșite. Mai mult decât atât, această obligativitate
alimentează o rețea de corupție, o „mafie a manualelor”. Sunt necesare soluții
alternative la manualele școlare în forma în care sunt acestea acum, cum ar fi
posibilitatea de a se alege manuale independente și programe digitale, care să
ofere o experiență de învățare modernă și interactivă pentru elevi.
Fiecare copil are dreptul la o educație de calitate, care
să îi permită să ajungă la un nivel mediu de cunoștințe și abilități,
indispensabile pentru integrarea cu succes pe o piață a muncii din ce în ce mai
selectivă. Într-un sistem educațional corect, toți elevii ar trebui să aibă
acces la oportunități egale și să fie pregătiți pentru a face față provocărilor
viitorului, inclusiv provocărilor aduse de tehnologie și automatizare. Nu mai
putem permite ca generații întregi să fie trimise la munca de jos, în timp ce
tehnologia înaintează și elimină din ce în ce mai multe locuri de muncă
necalificate. Chiar și în agricultură s-a trecut la robotizare, iar
tractoristul trebuie să aibă cunoștințe și abilități de programare pentru a-și
putea folosi utilajele. Prin urmare, educația trebuie să fie orientată către
dezvoltarea abilităților necesare pentru a face față viitorului și nu ar trebui
să se limiteze doar la învățarea scrisului, cititului și socotitului, ci și să
ofere o pregătire minimă în domeniul tehnologiei și programării.
3. Adresarea problemei lipsei profesorilor din sistem,
motivarea și pregătirea lor continuă
Pentru a obține performanțe în sistemul de învățământ,
este necesar ca profesorii să fie motivați și pregătiți corespunzător. Aceștia
trebuie să beneficieze de acces la formare continuă, la cele mai noi metode
pedagogice și la tehnologie, astfel încât să poată îmbunătăți procesul de
predare și să ofere elevilor o educație de calitate. În condițiile unei crize a
profesorilor, multe școli fiind în situația de a nu avea suficiente cadre
didactice și de a funcționa în absența acestora, în forma actuală, acest
proiect de lege nu acordă suficientă atenție dezvoltării și perfecționării
continue a cadrelor didactice, prin acordarea de finanțări și resurse necesare
pentru formare, dezvoltare profesională, acces și utilizare adecvată a
tehnologiilor educaționale, și nici modalităților prin care aceștia să fie
motivați să intre în sistem, inclusiv avantaje financiare.
4. Garantarea reală a accesului la educația obligatorie
și prevenirea segregării în educație
Continuarea studiilor după gimnaziu rămâne tributară
ierarhiilor deși în prezent învățământul este obligatoriu până la clasa a
XII-a. O astfel de tranziție nu este recomandată nici de OECD, nici de studiile
în domeniu și nu mai reprezintă la ora actuală un procedeu răspândit în alte
sisteme de educație. Stabilirea unor praguri înalte pentru accesul la
învățământul liceal nu face decât să accentueze abandonul școlar.
Scopul la nivel de politică publică ar trebui să fie ca
numărul elevilor absorbiți în ciclul liceal să fie cât mai mare, cu condiția
atingerii unui prag minim de competențe pentru toți cei care trec la nivelul
următor. Reforma la acest capitol ar fi constat în renunțarea la ierarhii și
stabilirea unor rute sau module la care elevii să aibă acces, în funcție de
abilitățile dobândite, pe întreg parcursul educațional și portofoliul elevului.
5. Eficientizarea instituțiilor existente, direcționarea
resurselor către elevi și școli
Este esențială depolitizarea instituțiilor existente și
eficientizarea acestora, pentru a direcționa resursele bugetare către elevi și
școli, acolo unde este cu adevărat nevoie. Este necesar ca banii din bugetul
Educației să fie utilizați cu responsabilitate și transparență, pentru a evita
risipa și utilizarea acestora în scopuri care nu sunt benefice pentru elevi și
pentru sistemul de învățământ în ansamblu.
Soluția nu constă în extinderea aparatului birocratic
prin crearea de noi instituții sau redenumirea celor existente, ci în alocarea
resurselor financiare către elevi, beneficiarii primari ai sistemului de
educație, și către unitățile de învățământ, furnizorul direct al serviciilor
educaționale, pentru a asigura accesul la o educație de calitate, indiferent de
locația sau situația socio-economică a elevilor.
6. Reforma ciclurilor de învățământ pentru o adaptare la
etapele de dezvoltare ale copilului
Multe sisteme de educație moderne urmează un model de tip
6-3-3, astfel:
– Învăţământul primar are o durată de șase ani și
cuprinde clasele I – VI;
– Învăţământul secundar cuprinde: Învăţământul secundar
inferior/gimnaziu, cu o durată de trei ani (clasele VII – IX) și Învăţământul
secundar superior, cu o durată de trei ani (clasele IX-XI).
O astfel de structură respectă studiile legate de vârsta
și psihologia copilului, clasa a V-a și a VI-a având rolul de tranziție
treptată către gimnaziu. Trecerea clasei a IX-a la gimnaziu are rolul a
preîntâmpina fenomenul abandonului școlar, care are loc în general la vârsta de
14-15 ani pentru elevii care nu au licee în localitate și nici nu au încă
vârsta minimă de angajare.
Totodată, îndreptarea elevilor spre diverse rute
educaționale în secundarul superior s-ar face la vârsta de 16 ani, vârsta
recomandată de studiile internaționale, iar numărul locurilor disponibile în
licee ar crește considerabil.
7. Un Minister suplu, transparent și flexibil
Este necesar să avem un Minister al Educației suplu,
transparent și flexibil, care să își bazeze deciziile pe nevoile reale ale
societății în ansamblul ei, și nu pe interesele unor grupuri. Un astfel de
minister ar trebui să fie capabil să dezvolte politici și programe educaționale
eficiente, care să deservească întreaga populație a României de mâine, și nu
doar o mică parte a ei, și să asigure implementarea acestora în mod transparent
și echitabil.
În plus, ar trebui să se asigure că resursele sunt
direcționate acolo unde este nevoie cu adevărat, către elevi și școli, și nu
către instituții birocratice sau proiecte inutile. Este esențial ca deciziile
luate de Ministerul Educației să fie bazate pe date și cercetări, iar orice
schimbare să fie introdusă în mod gradual și după o analiză atentă a
consecințelor. În acest fel, putem asigura că sistemul nostru educațional este
adaptat la nevoile reale ale elevilor și societății, și nu este manipulat în
favoarea intereselor unor grupuri restrânse.
În concluzie, dacă ne dorim o schimbare reală și durabilă
în sistemul de învățământ din România, care să pună în centrul său elevul și să
ofere o educație de calitate, adaptată la nevoile și provocările secolului 21,
este necesar ca toți cei implicați să acționeze cu responsabilitate și
transparență, să depolitizeze sistemul, să-l adapteze la schimbările globale și
să direcționeze resursele către elevi și școli, nu către instituții sau
aparatul birocratic, iar primul pas este elaborarea competentă și transparentă
a legii, obligatoriu cu implicarea reală a societății în acest proces.
Împreună, putem să construim un sistem de învățământ
performant, care să pregătească elevii să fie cetățeni productivi ai acestei
țări și să contribuie la dezvoltarea societății în ansamblul ei.
