Vineri seară, Teatrul de Stat Constanța a prezentat prima premieră din acest an - "Luna de miere", în regia lui Dan Stoica, pe un text a lui Gabriel Barylli.
- Publicitate -
Este vorba despre o poveste despre gândurile, temerile, întrebările, frustrările, emoțiile, iubirile femeilor. Dar e scrisă de un bărbat.
Noul spectacol al Teatrului de Stat Constanța este veridic și pare rupt dintr-o simplă întâlnire între trei prietene în sufrageria oricăreia dintre ele. Trei femei își trăiesc poveștile de viață cu patimă, cu regrete sau bucurii, cu lacrimi de fericire sau tristețe, love story-uri cu urcușuri și coborâșuri.
O piesă în trei personaje - Dana Dumitrescu (Barbara Wenger), Luiza Martinescu (Linda Rosenbaum), Georgiana Mazilescu (Christina Kowaslky) are doze considerabile de tristețe, lascivitate, grație și vanități iremediabil rănite. Nu lipsesc "marșurile" nupțiale, "valsuri divorțiale", o piesă care te pune imediat pe gânduri - cât naiba durează dragostea? bărbații conștientizează ce în mintea unei femei?
Chiar dacă partitura pare stufoasă și alambicată, totul e foarte simplu: viața Christinei Kowalski, în vârstă de 32 de ani, proaspăt divorțată, dar care încă își mai iubește soțul; Barbara Wenger, prietena Christinei, care se abandonează într-o căsătorie pe care o crede perfectă; Linda Rosenbaum, o femeie cu șarm, care se perindă printre mai mulți bărbați și căreia îi place să filtreze.
Fiecare găsește în cealaltă o punte de supraviețuire și un barometru, deși fiecare personaj e perfect individualizat. Inserturile comice sunt bine suprapuse peste un fond de reală gravitate (uneori ușor prea accentuat) care depășește simpla aparență și scoate la iveală confruntarea cu sine a femeii, indiferent de condiția ei socială.
Conversațiile dintre ele, simple și aparent nesemnificative, ating pe parcursul acțiunii un punct extrem de fragil și detaliile fără importanță ajung să capete rezonanță.
Un aproape minimalism scenografic lasă eroinele să își trăiască rolurile.
Distribuția spectacolului este bine aleasă, actrițele trăiesc personajele, le înțeleg, le integrează poveștile în viața lor, conviețuiesc cu ele.
Piesa mi se pare că triază un pic spectatorii. Pe cei care au venit pentru teatru îi face atenți (adevăratele subiecte se află chiar lângă noi, nu se inventează), iar pe cei veniți pentru râsul în hohote îi trimite acasă.
