Un poet al melancoliei - Traian Aldea

Nistor Bardu

Pentru cine îl cunoaște pe profesorul de Limba și literatura română Traian Aldea, apariția volumului său de versuri, Stanțe târzii (Constanța, Ex Ponto, 2010), nu constituie o surpriză. Frecventator al cenaclului de poezie din Tg. Neamț, pe vremea când era muzeograf al Casei memoriale Mihail Sadoveanu, din apropierea Mănăstirii Neamț, câștigător al unui premiu la Festivalul de poezie din Sighetul Marmației, el însuși îndrumător al cenaclului literar al Casei de Cultură din Medgidia pentru o perioadă din anii ‘80 ai secolului trecut, Traian Aldea are "state vechi de funcțiuni" în slujba zeiței Euterpe. Așadar, cartea sa de poezie recent apărută vine în mod firesc în continuarea unor preocupări literare constante, fie că ele s-au manifestat în publicarea de studii și articole de istorie literară, fie în creația poetică propriu-zisă, apărută în reviste de prestigiu precum "Luceafărul", "Contemporanul", "Tomis". E adevărat însă că abia acum autorul debutează editorial, ceea ce justifică, dar numai în parte, titlul volumului în cauză. Impresia noastră este că poetul este sigur pe el și că stângăciile unui debutant îi sunt străine.

Lectura "stanțelor" lui Traian Aldea revelează un poet care își asumă cu luciditate condiția omului modern, pândit de moarte încă de la naștere, devenită condiția sa însăși. Deosebit de elocvent în acest sens este poemul de deschidere, Pierderea echilibrului. Contemplând "spectacolul" lumii, cam același în esența sa de multă vreme ("nicio veste de o sută de ani"), poetul, care măsoară toate "de la inima sa la steaua polară", stă "ghemuit în neputință ca într-un culcuș rece", încercând imposibilul, și anume să-și mențină echilibrul "pe spinarea peștelui". Consecința este dramatică: "el / și-a / pierdut / echilibrul / alți / maci înroșeau / câmpia / încinsă" (p.7). La capătul vieții așteaptă neantul, ade-văr dureros care întristează sufletul poetului de o boală fără leac. Din această perspectivă par să se desfășoare temele și motivele care alcătuiesc substanța lirică a întregului volum.

Cititorul familiarizat cu spațiul dobrogean poate să identifice ușor elementele de peisaj evocat și să se recunoască pe sine în imagini care au o seducătoare forță plastică. Așa se întâmplă în Materie, în care poetul recompune, din aglomerări de elemente definitorii, un excelent peisaj dobrogean, acela al copilăriei sale, devenit în timp un peisaj al sufletului său: "Mirosul florilor de salcâm după ploaie / poroambele, fructul lor amar / pe izlaz, cavalcada ciurlanilor: / așa au trecut seminții pe aici! / Gropi de pământ galben / gherghelegec / câmpia iarna: ocean alb / flori de dracilă, mov / cimitir turcesc cu anonime cruci / peri pădureți / fumul leșios și înțepător de tizic / seara, deasupra copiilor ce se joacă în praf, / zborul catifelat al liliecilor! / Somnolența amiezii de vară / părăsite țărmuri / olane". Ut picture poesis, am putea sintetiza într-o formulă cunoscută un asemenea splendid tablou, dar din perspectiva sentimentelor cuprinse în el, putem să spunem și noi, împreună cu Poussin, Et in Arcadia ego! Parafrazând celebrul epigraf al marelui pictor francez, fără a-i minimaliza valoarea multiseculară, am putea adăuga, în continuare: Et in Dobrogea ego!

Un aspect interesant al volumului lui Traian Aldea este acela al distribuției cuvintelor în versuri. Traian Aldea își organizează unitățile lexico-gramaticale ale poemelor sale sub forma unor clepsidre, amfore, pietre funerare, diverse elemente decorative, toate acestea ținând de arheologia pământului dintre ape al Dobrogei, poetul sporind și pe această cale efluviile melancolice din mesajul poetic.

Poemele sunt însoțite de o foarte sugestivă grafică de carte, realizată de plasticianul Ion Codrescu, el însuși un poet consacrat. Grafica sa nu ilustrează propriu-zis temele și motivele textelor lirice, ci le "comentează", le relevă sensurile lor mai profunde și mai ascunse, potențând valoarea artistică a poeziei în sine. Am putea spune că, împreună, versurile și imaginile alcătuiesc o carte frumoasă, marcând intrarea prin poarta din față a lui Traian Aldea în pleiada creatorilor de poezie de aici, de la marginea mării.