Manuel și ceilalți prieteni ai săi pleacă într-o altă direcție. Se îndepărtează de angolanii care șed pe bancă. Cei care stau acolo pleacă întotdeauna… Un tip cu studii, un refugiat politic, care vrea să se întoarcă în Africa, are o poveste aparte. Îl cheamă Claudio. "Turiștii trec pe aici și nu înțeleg cum se poate întâmpla așa ceva în Portugalia. Rămân șocați!". Claudio e îmbrăcat altfel decât ceilalți. Pare că nu aparține oamenilor străzii. Nu bea, nu fumează, dar e totuși aici. N-are nevoie de bilet pentru a trăi în întuneric…
- Publicitate -
Numărul celor care conviețuiesc aici e destul de mare. Stau departe de lumina albă, intensă, care provine de la cazarma pompierilor. Dar nu ajunge să schimbi trotuarul ca să-ți schimbi și viața, iar relația dintre cele două lumi nu e întotdeauna și ușoară. "Avem unele probleme cu ei…", spune un pompier. "Dar, îi ajutăm întot-deauna când e nevoie."
Strada ca opțiune de viață
Le place sau nu piesa de pe afiș, oamenii în uniforme, care, printre altele, îl consideră pe Vasile drept un fel de șef, au o vedere privilegiată asupra "scenei". Ei cunosc multe lucruri despre viața "interpreților". "Sunt aici oameni care au pensii de 1.500 de euro, dar sunt pe stradă pentru că așa vor ei. Nu toți, dar sunt aici unii, pentru că așa le place lor!", afirmă Vasco M., pompierul șef.
Înainte de marea "transhumanță", Vasco a mai văzut și altele, mai mici. Unul dintre cei care e prieten vechi cu pompierii, e "Marchizul", dar acesta nu vrea să vorbească. Nu vrea să spună de ce a ajuns în Praça da Alegria, cum erau zilele când spăla mașini, cum i-au oferit pompierii un loc de dormit. Într-o zi, printr-o întorsătură a destinului, a ajuns să doarmă în cazarmă. Spera ca, în câteva zile, să obțină docu-mentele pentru a putea pleca.
Dar n-a reușit. Acum, se în-dreaptă, cu sacul de plastic în mână, spre un loc din fundul parcului…
Dana și Vasile au mai mereu la ei sticla de vin pe jumătate plină. Cu sticla asta îi întâmpină pe prietenii lor, "Șeriful" și încă doi, unul dintre ei fiind Manuel. Pedro Nobrega, "Șeriful", merge țanțoș, fără teama de a-și arăta fața. Doar un nume, Pedro Nobrega și o poveste, cea a unui faianțar-mozaicar rămas fără slujbă. Acum e în stradă, cu amicii săi. Uneori spală mașini vis-a-vis de El Corte Ingles. Îi place să meargă în fața celorlalți, întotdeauna în fața celorlalți,
iar Vasile, Dana și Manuel îl urmează. "Șeriful" ține în mână plasa cu miraculoasele sticle de votcă, ce îi vor ajuta să treacă mai ușor noaptea, să uite ploaia și frigul și pământul pe care dorm, tare și rece.
De câteva luni, Pedro, Vasile, Dana, Manuel și toți ceilalți au ajuns să nu mai simtă durita-
tea "dușumelei" pe care dorm… De cealaltă parte, în Avenida de Liberdade, unde este primăria din Sao Jose, o echipă de tineri funcționari muncesc "din greu" în timpul nopții, comandând fripturi, la telefon, pentru a nu mai vedea și a nu mai auzi ce se întâmplă în Praça da Alegria…
…Dar oamenii de acolo, există. În grupuri mici, indiferent unde dorm, rezistă frigului și întu-nericului, târând sacul într-o mână și sticla în cealaltă… Praça da Alegria e numai a lor. E lumea lor. Pe cât de frumoasă, pe atât de tragică. Pe cât de mare, pe atât de mică. Ajunge, uneori, o înghițitură…
Date oficiale
Cele mai recente date despre situația oamenilor străzii relevă că una din trei persoane fără adăpost din Lisabona are între 25 și 34 de ani, majoritatea bărbați portughezi și care nu consumă droguri. Doar 20% sunt toxico-dependenți. Cercetările efectuate de Primărie au dus la identificarea a 930 de persoane care locuiesc pe stradă.
Majoritatea celor fără un acoperiș deasupra capului sunt de naționalitate portugheză, urmați de ucraineni, români, angolani și capoverdieni. Dar mai sunt si germani, brazilieni, guinezi, moldoveni și ruși, dar mult mai puțin. În ciuda faptului că se face mai mereu o conexiune între acești oameni și consumul de droguri, cei mai mulți dintre ei nu sunt toxico-dependenți…
(va urma)
Constantin Florescu
