A fost odată o insulă unde locuiau: Fericirea, Tristețea, Conștiința și multe altele printre care și Dragostea. Într-o zi s-a anunțat că insula se va scufunda, așa că toți au început să-și repare bărcile și au plecat cât mai repede. Dragostea a rămas ultima. Ea a perseverat până în ultimul moment. Când insula era aproape de a se scufunda, Dragostea s-a hotărât să ceară ajutorul. Bogăția a trecut pe lângă Dragoste într-un vapor imens. Dragostea a spus:
- Publicitate -
- Bogăție, mă poți lua cu tine?
- Nu, nu pot. Am atâta aur și argint de transportat, încât nu mai este loc și pentru tine. Dragostea a decis să întrebe Vanitatea, care tocmai trecea pe acolo, într-o frumoasă barcă:
- Vanitate, te rog, ajută-mă!
- Nu te pot ajuta Dragoste. Ești toată udă și mi-ai putea strica barca - a răspuns Vanitatea. Tristețea trecea și ea pe acolo, așa că Dragostea îi cere ajutorul:
- Tristețe, ia-mă cu tine, te rog!
- O... Dragoste, sunt atât de tristă, încât vreau să fiu singură! Fericirea a trecut și ea pe acolo, dar era atât de veselă încât nici nu a auzit când Dragostea i-a cerut ajutorul. Dintr-o dată s-a auzit o voce:
- Vino, Dragoste, te iau eu.
Era un bătrânel. Dragostea s-a simțit atât de binecuvântată și atât de fericită încât a uitat să întrebe cum îl cheamă. Când au ajuns pe uscat, bătrânelul a plecat urmându-și calea. Dragostea, realizând cât de datoare îi este bătrânelului, a întrebat Conștiința, un alt bătrânel:
- Cine a fost cel care m-a ajutat?
- Era Timpul - a spus Conștiința.
- Timpul!? - a spus Dragostea, mirată. Dar de ce să mă ajute pe mine Timpul? Conștiința a zâmbit și a răspuns cu înțelepciune:
- Pentru că numai TIMPUL este capabil să înțeleagă cât de mare și minunată este Dragostea.
