Biletul la control, vă rog!

Eram în acelaºi autobuz cu

care fãceam naveta spre

locul de muncã de ani de zile. Nu pot sã spun cã mã simþeam prea grozav, visasem ceva urât ºi cred cã asta mi se citea pe faþã. În sfârºit, dupã ce toate locurile s-au ocupat de navetiºti, autobuzul se urneºte greu, ca o reptilã moleºitã. Mã aºez undeva la geam, ca sã-mi distrag gândurile negre. Apoi, privirea îmi înainteazã plictisitã printre rândurile de scaune, inventariind hârtiile de pe jos. În starea în care eram, nici nu mi-am dat seama când privirea a trecut de la hârtii la o pereche de sandale cu o linie îndrãzneaþã, care nu sunt decât prelungirile unor gambe fine, cu care se îmbinã perfect. Simt nevoia unei imagini de ansamblu ºi-mi ridic brusc ochii.

Ateul din mine primeºte o loviturã grea. Am în faþã un adevãrat înger de fatã, pot sã zic, fata visurilor mele, era superbã. Îmi mijesc ochii, normal, mã zbat, fac toate eforturile posibile ºi imposibile, totul în speranþa cã o sã-i pot desluºi nimbul de deasupra capului. Zadarnic. Ochelarii îmi joacã iar o festã. De data asta, sunt hotãrât, o sã le schimb lentilele, nu mai merge! Tot ce pot vedea este cã uitãtura ei mã pironeºte pur ºi simplu de scaun. Fãrã doar ºi poate, sunt centrul de interes al divinei fãpturi. Mã tot gândeam care sã fie motivul? Poate am vreo patã pe hainã? Exclus! Sunt îmbrãcat doar într-o cãmaºã cadrilatã, pe care o analizez milimetru cu milimetru. Era foarte curatã. Pãrul, în mod sigur nu-l am ciufulit, ba nu-l am chiar deloc. De la un timp, nu prea ºtiu care ar fi cauzele, m-a cam pãrãsit ºi am rãmas ca un vultur. Adicã pleºuv. Astea fiind date, nu mai rãmâne decât o singurã explicaþie: ºarmul - ºarmul meu irezistibil! Mi-a zis bine mama cã numai pe el va trebui sã mã bazez. Ce de instrucþiuni mi-a dat sãrãcuþa, ºi uite, cã pânã la urmã s-a dovedit cã gândirea ei a fost corectã.

În timp ce fac aceastã presu-punere, observ, cu o fireascã ºi nemãsuratã mândrie masculinã, cã regina gândurilor mele de trei staþii se apropie de mine. Nu pot sã descriu în cuvinte ce sentimente m-au încercat în acele clipe. Eram încurcat, fãrã doar ºi poate, oricine putea observa asta. Iar eu îmi doream atât de mult sã ascund chestiile astea, trebuia musai sã par cât mai natural. Dar cum? Îmi lipesc în pripã trei fire de pãr de þeastã ºi transpir. Senzaþia mea e cã sunt lipit de scaun...

Ea se opreºte la un pas de scaunul pe care m-a rãstignit din priviri ºi-mi spune cu un glas de care n-aº fi crezut-o capabilã (ºi am ceva experienþã de viaþã la vârsta mea, vã jur!), ce credeþi cã-mi zice? N-o sã-i uit în veci vorbele aruncate:

- Biletul la control, vã rog!