30 de ani de la căderea comunismului. Polonia, cap în "jocul dominoului"

Marţi, 10 Decembrie 2019
131
Inaugurăm astăzi, un serial dedicat împlinirii a 30 de ani de la căderea comunismului în Europa Centrală și de Est. După decenii trăite sub influența sovietică, popoarele își recăpătau libertatea: în unele țări, schimbarea regimului s-a făcut pașnic, în altele, prețul a fost plătit cu sânge. Episodul de astăzi este dedicat situației din Polonia. 


În mai puțin de cinci ani după încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial, în perioada 1945-1949, Uniunea Sovietică s-a impus ca o nouă supraputere globală, determinând instaurarea unor regimuri comuniste în Europa Centrală și de Est. 
În 1949, comuniștii se aflau nu numai în fruntea Uniunii Sovietice și Mongoliei (al cărei regim fusese consolidat printr-un acord chino-sovietic în 1945), dar și la conducerea a opt state din Europa de Centrală și de Est - Albania, Germania de Est, Bulgaria, Ungaria, Polonia, România, Cehoslovacia, Iugoslavia - și, în Asia, în fruntea Chinei Populare și a Republicii Populare Democrate Coreene. 


Regimul comunist instaurat în 1948, prin crearea Partidului Comunist polonez (Partidul Muncitoresc Unit din Polonia), a impus epurări atât în interiorul său, cât și în cadrul armatei, învățământului, culturii, bisericii catolice. Pe fondul aplicării unor măsuri de tip sovietic în economie, care au dus în timp la scăderea salariilor și a nivelului de trai, creșterea prețurilor la alimente, dar și a normelor de producție, la care s-au adăugat tensiuni în relația sovieto-polonă, a avut loc izbucnirea nemulțumirilor în rândul muncitorilor, care în 1956, la Poznan, nu au mai cerut numai "pâine", ci au scandat "Jos URSS", "Libertate religioasă!". 
Manifestațiile muncitorilor au continuat (Silezia 1970, Plock, Radom și Ursus 1976), fiind susținuți în demersul lor de studenți, intelectuali și țărani, și au avut ca rezultat, către sfârșitul anilor '70 și începutul anilor 80, apariția unei mișcări sociale de masă, numărând mai multe milioane de membri, opusă autorităților statului. 


"Solidaritatea", recunoscut ca sindicat independent 
Grevele de la Gdansk, declanșate în februarie 1980, l-au propulsat ca lider pe Lech Walesa, și pentru prima dată, într-o țară comunistă, era recunoscut un sindicat independent, "Solidaritatea", fapt considerat fără precedent în întregul bloc sovietic. Prin acordurile din 31 august, au fost stabilite noi raporturi între stat și societatea civilă, bazate pe un compromis și un nou mecanism de organizare socială. 


Experiența acestui "socialism contractual", o inovație aparținând opoziției poloneze, s-a încheiat brusc. Pe fondul înrăutățirii situației economice și a creșterii nemulțumirii populației, la 18 octombrie 1981, generalul Wojciech Jaruzelski a preluat conducerea partidului, iar la 13 decembrie, a dat o lovitură de stat, instituind legea marțială și scoțând în afara legii sindicatul liber "Solidaritatea". Au fost arestați numeroși membri ai opoziției, iar grevele au fost înăbușite cu ajutorul armatei și al unităților speciale de miliție și securitate. 


Deși oficial dizolvată, "Solidaritatea" a continuat să existe prin membrii săi reuniți în jurul nucleului conducător și organizați în societăți, cluburi, cercuri dedicate promovării unor activități independente, precum și în asociații ale Bisericii. Pe plan internațional, "Solidaritatea" s-a bucurat de un sprijin tot mai mare, semnificativă în acest sens fiind și acordarea Premiului Nobel pentru Pace în 1983, liderului mișcării, Lech Walesa. 


În anii '80, un rol deosebit în medierea raporturilor opoziției cu puterea comunistă l-a avut Biserica Catolică. În acest sens, Papa Ioan Paul al II-lea (arhiepiscop al Cracoviei, ales papă în 1978) a adoptat o sensibilă modificare a tacticii Vaticanului față de conducătorii Uniunii Sovietice și a sateliților săi. A sporit eforturile de îmbunătățire a relațiilor între Vatican și Est și a făcut mai puține concesii în practica diplomatică, impunând în același timp o nouă definiție a dialogului cu Estul: "Un schimb bazat pe adevăr, nu un schimb de concesii fundamentale". 


Susținuți de liderul sovietic Mihail Gorbaciov, venit la putere în martie 1985, inițiatorul măsurilor de "perestroika" (reconstrucție) și "glasnost" (transparență), Jaruzelski și echipa sa, pe fondul adâncirii crizei economice (către sfârșitul anilor '80, datoria externă atinsese 35 miliarde dolari) și a urmărilor în plan social, cât și pe fondul presiunilor din exterior, s-au arătat mai toleranți față de sindicatul "Solidaritatea". În 1986, a fost decretată amnistia politică și a fost creat un consiliu consultativ pe lângă președintele Consiliului de Stat, deschis reprezentanților societății civile. De asemenea, s-a produs o anumită relaxare a cenzurii și a legislației privitoare la dreptul de asociere, alegerea primarilor de către populație și diminuarea birocrației. 


Referendum popular, în 1987 
La 30 noiembrie 1987, noile reforme au fost supuse unui referendum popular, conservatorii din partid dorind ca sprijinul din exterior (atât din partea lui Gorbaciov, cât și a statelor occidentale) să fie dublat de unul intern. Rezultatele referendumului urmau să fie raportate la numărul de înscriși. Deși a fost un eșec, referendumul a evidențiat, încă o dată, necesitatea compromisului puterii cu opoziția. Faptul a devenit și mai evident în condițiile valurilor de greve care au zguduit Polonia în 1988. 


Evenimentele anilor 1988-1989 l-au determinat pe Jaruzelski să deschidă negocierile cu sindicatele și să adopte calea concesiilor. La 26 august 1988, autoritățile au propus o "masă rotundă" opozanților "care respectă ordinea legală și constituția". În acest sens, la 31 august, Lech Walesa s-a întâlnit cu generalul Czeslaw Kiszczak, ministru de Interne. 


La 10 septembrie, "Solidaritatea" și-a exprimat acordul în legătură cu desfășurarea "mesei rotunde", iar la 16 octombrie, într-o suburbie a Varșoviei, a avut loc prima întâlnire între reprezentanții puterii, "Solidarității" și ai bisericii catolice. 


La 18 ianuarie 1989, s-a făcut primul pas pentru reintrarea "Solidarității" în legalitate: CC al PMUP a adoptat rezoluția privind recunoașterea pluralismului sindical în schimbul unei participări a Partidului Comunist la alegerile legislative anticipate din mai 1989. 


Înțelegerea convenită în cadrul "mesei rotunde" a avut o însemnătate crucială pentru tranziția la societatea democratică din Polonia. 
La 4 iunie 1989, au avut loc, potrivit înțelegerii, primele alegeri legislative libere și democratice. Comitetul Civic "Solidaritatea" a obținut toate mandatele din Seim (161) și 92 din cele 100 mandate pentru Senat. În cel de-al doilea tur de scrutin din 11 iunie, "Solidaritatea" a mai câștigat 7 mandate, din cele 8 rămase vacante. Astfel, victoria opoziției a fost totală, criza vechiului sistem devenind evidentă. 
Rezultatele alegerilor au generat nemulțumire profundă, apatie și pesimism în rândurile cadrelor PMUP, manifestată, în unele cazuri, prin depunerea carnetelor de partid. 


Mazowiecki, primul premier necomunist 
Ca urmare a negocierilor purtate, la 24 august 1989, Tadeusz Mazowiecki, personalitate proeminentă a intelectualității poloneze, reprezentant al aripii moderate din sânul "Solidarității", redactor-șef al cotidianului sindicatului, "Tygodnik Solidarnosci" și consilier al lui Lech Walesa, a fost numit prim-ministru. Evenimentul a avut o însemnătate uriașă, Mazowiecki fiind primul premier necomunist într-o țară membră a Pactului de la Varșovia. 


Noul executiv a fost format din reprezentanți ai grupărilor: Comitetul Civic "Solidaritatea", Partidul Țărănesc Unit, Uniunea Democratică și cinci miniștri din PMUP. Din cele 23 de portofolii, 12 - inclusiv cel de Finanțe, încredințat lui Leszek Balcerowicz - la care se adăuga portofoliul de premier reveneau "Solidarității"; comuniștilor le-au revenit, pe lângă cele două ministere negociate la masa rotundă, al Apărării și de Interne, Transporturile și Comerțul Exterior. Componența guvernului Tadeusz Mazowiecki a fost prezentată Seimului la 12 septembrie 1989. 


La 29 decembrie 1989, Seimul a adoptat amendamente la Constituția din 1952, în virtutea cărora denumirea oficială a statului a devenit Republica Polonă, definită ca stat de drept, democratic, în care puterea supremă aparține poporului și este exercitată de către reprezentanții săi aleși în Seim, Senat, precum și în organele locale autonome. 
(Sursa: Agerpres)


Pagina a fost generata in 0.2845 secunde