Breaking news LA MULȚI ANI, DOBROGEA! 14 NOIEMBRIE 1878 – UNIREA DOBROGEI CU ROMÂNIA

Dobrogea beneficiază de o lungă și bogată istorie, care începe în cele mai vechi timpuri și continuă până în zilele noastre. Dacă în anii trecuți am trimis spre publicare, referitor la Ziua Dobrogei, articole axate pe războiul ruso-turc din anii 1877-1878 (Războiul de Independență al României) și pe Congresul de pace de la Berlin, în urma cărora România și-a cucerit independența și Dobrogea s-a unit cu România, dar și pe manifestările organizate în ziua de 14 noiembrie la Brăila (cu prilejul luării, oficiale, în stăpânire a Dobrogei), de data aceasta voi face și o scurtă istorie a Dobrogei, pentru a se înțelege motivele care au dus la unirea acestei provincii românești cu statul modern român.

În perioada antică, la jumătatea secolului I a.Chr., Dobrogea de astăzi s-a aflat sub stăpânirea lui Burebista. Acest rege geto-dac, care reușise, cu ajutorul preotului Deceneu, să unifice toate triburile dacice într-o entitate de tip statal, își stabilise capitala în Munții Orăștiei, la Sarmizegetusa. Regatul lui Burebista a atins întinderea sa maximă începând cu anul 55 a.Chr., după ce Burebista cucerise orașele grecești de pe malul Pontului Euxin, de la Olbia până la Apolonia Pontică. Astfel, Burebista a devenit „cel dintâi și cel mai mare dintre regii din Tracia”, după cum aflăm dintr-o inscripție greacă dedicată lui Acornion din Dionysios.

În urma campaniei militare din anii 29-28 a.Chr., ținutul dintre Dunăre și Marea Neagră a intrat, pentru șapte secole, sub stăpânirea Imperiului Roman. Acest teritoriu a fost inclus de împăratul roman Octavian Augustus, în anul 86 p.Chr., în provincia romană Moesia Inferior, iar Tomisul a devenit „prea strălucita metropolă și capitală a pontului stâng”, după cum ne relevă inscripția de pe baza de marmură a unei statui descoperite în anul 1860, în apropierea portului Kustendjie. Statuia fusese închinată mamei împăratului Severus Alexander (222-235), împărăteasa Iulia Mammaea. În timpul primului război dintre daci și romani, din anii 101-102, Dobrogea a devenit un adevărat teatru de război. Romanii au obținut o strălucită victorie la Adamclisi, unde au construit monumentul triumfal Tropaeum Traiani, pe care l-au inaugurat în anul 1909. În timpul celui de-al doilea război daco-roman, din anii 105-106, dacii au fost învinși, iar regele Decebal s-a sinucis, după care Dacia a fost cucerită de romani. Stăpânirea romană a Daciei a durat 165 de ani, până la retragerea aureliană din anul 271.

În anul 395, după moartea împăratului Theodosiu cel Mare (379-395), Imperiul Roman s-a împărțit între fiii acestuia: Honorius va stăpâni Imperiul Roman de Apus și Arcadius va conduce Imperiul Roman de Răsărit sau Imperiul Bizantin. Scythia Minor, cum se numea în acea perioadă Dobrogea, a intrat în componența Imperiului Bizantin. Cetățile din Scythia Minor au fost refăcute și întărite în timpul împăratului Iustinian I (527-565). Din izvoarele istorice aflăm că, la acea vreme, în Scythia Minor existau 15 episcopate subordonate Mitropoliei din Tomis.

A urmat o perioadă în care popoarele migratoare au provocat mari distrugeri în Scythia Minor. Invazia hunilor (534), urmată de cea a avarilor (587) și de cea a bulgarilor au dus la părăsirea teritoriului dobrogean de către o mare parte a locuitorilor săi. În anul 679, hanul bulgar Asparuch a trecut Dunărea și s-a instalat în Scythia Minor și în Moesia. Astfel, teritoriul dintre Dunăre și Marea Neagră a rămas sub stăpânire bulgară până în secolul al X-lea, secol în care izvoarele istorice menționează doi conducători locali în zona Dobrogei, jupanii Gheorghe și Dimitrie.

În anul 971, împăratul bizantin Ioan Tzimiskes a desființat Țaratul bulgar, a cucerit Scythia Minor și a înființat o unitate politico-administrativă (themă) numită „Paristrion” cu centrul la Durostorum (Silistra). Aceasta cuprindea Dobrogea și nord-estul Bulgariei. În anul 1087, împăratul Alexios Comnen luptă împotriva pecenegilor, în nordul Dunării. Anna Comnena, sora împăratului, scrie în lucrarea intitulată „Alexiada” că în Dobrogea existau trei conducători locali, juapanii: Tatos, Satza și Sestlav. Istoricul Nicolae Iorga și-a exprimat opinia că ei erau români (dicieni) sau, în cazul în care erau pecenegi, aceștia stăpâneau cnezate formate din români. Câțiva ani mai târziu, Anna Comnena menționează și un alt conducător local al vlahilor, numit Pudilă. În anul 1194, Dobrogea a intrat sub stăpânirea Imperiului Vlaho-Bulgar, iar din anul 1241, după marea invazie mongolă, Dobrogea a fost ocupată de tătari.

În anul 1320/5, teritoriul Dobrogei a devenit independent sub denumirea de „Principatul de la Cărvuna” sau „Despotatul Dobrogei”. Acest teritoriu era condus de Balica. În anul 1346, Dobrotici și Teodor, fiii lui Balica, se implică în luptele dinastice din Imperiul Bizantin. Un an mai târziu, la ordinul împăratului bizantin Ioan V Paleologul, pornește o expediție împotriva lui Balica și acesta, împreună cu Teodor, își pierd viața în tipul confruntării. Dobrotici devine conducătorul teritoriului stăpânit de tatăl său, unde trăiau: români, bulgari, greci, tătari, armeni, genovezi etc.

Dobrotici se declară despot în anul 1357, iar în anul 1359 cucerește: cetatea Vicina, Gurile Dunării și cetatea Silistra și îi izgonește pe genovezi. Astfel, noul stat se va numi DOBROGEA, după numele conducătorului său. Dobrotici moare în anul 1386, iar în locul său ajunge conducător fiul său, Ivanko. Acesta își pierde viața doi ani mai târziu, în timpul unei expediții militare turcești și, partea de sud a Dobrogei, aflată astăzi pe teritoriul Bulgariei, este cucerită de Imperiului Otoman, în timp ce partea de nord a Dobrogei intră sub stăpânirea lui Mircea cel Bătrân (1386-1418), domnitorul Țării Românești. Așadar, pentru o perioadă de 30 de ani (1388-1418), Dobrogea a fost condusă de voievodul Mircea cel Bătrân.

După moartea lui Mircea cel Bătrân, Dobrogea a intrat, treptat, sub stăpânirea Imperiului Otoman. Părerile istoricilor sunt împărțite: unii consideră că acest proces s-a încheiat în anii 1445-1452, iar alții în 1484. Istoricul Radu Ștefan Vergatti este de părere că domnitorii români au continuat să stăpânească teritorii din Dobrogea până în vremea lui Vlad Țepeș, care, în primăvara anului 1462, a condus o campanie militară pe malul drept al Dunării. Mai târziu, Mihai Viteazul a stăpânit și el cetăți de pe malul drept al Dunării, în urma campaniei militare desfășurate în anul 1594. În timpul dominației otomane, românii din Dobrogea erau numiți „ifaklar”, în timp ce românii dobrogeni băștinași își spuneau „dicieni”. După Revoluția Pașoptistă din Țările Române, legăturile românilor din stânga și din dreapta Dunării s-au intensificat. Din data de 24 ianuarie 1859, după unirea Moldovei cu Țara Românească și formarea statului modern român, situația din Dobrogea a devenit tot mai tensionată. În școlile și bisericile din Dobrogea lupta pentru drepturile naționale a devenit tot mai evidentă. În cele 72 de localități dobrogene numărul românilor era de aproximativ 60.000 de persoane. Totodată, existau 84 de biserici și patru mănăstiri în Dobrogea. Alături de românii dicieni, ajunseseră în Dobrogea, în transhumanță, mocanii ardeleni, dar și românii cojani din Moldova și Țara Românească.

Deteriorarea relațiilor dintre Imperiul Otoman și Imperiul Țarist, în anul 1876, prevesteau izbucnirea unui conflict militar între cele două mari puteri. Semnarea Convenției din 4/16 aprilie 1877, între România și Imperiul Țarist, pentru tranzitarea teritoriului românesc de către trupele rusești, a determinat Imperiul Otoman să bombardeze localitățile românești aflate pe malul stâng al Dunării, astfel că românii au fost nevoiți să riposteze, bombardând și ei trupele otomane. Prin urmare, în ziua de 9 mai 1877, ministrul de externe Mihail Kogălniceanu declara de la tribuna Parlamentului: „În stare de rezbel, cu legăturile rupte, ce suntem? Suntem independenți, suntem națiune de sine stătătoare. Așadar, domnilor deputați, nu am cea mai mică îndoială și frică de a declara în fața Reprezentanței Naționale că noi suntem o națiune liberă și independentă”.

Intrarea în luptă a armatei române, împotriva Imperiului Otoman, a avut loc în august 1877, ca urmare a telegramei marelui duce Nicolae (fratele țarului Alexandru) către Principele Carol I, în care acesta scria următoarele: „Marţi 19-31 iulie 1877. Domnitorului Carol al României. Turcii, înghesuind multe trupe la Plevna, ne înfrâng. Vă rog să faceţi fuziune, demonstraţiune şi, dacă e posibil, să treceţi Dunărea, aşa cum doriţi. Între Jiu şi Corabia această demonstraţiune este indispensabilă pentru a-mi uşura mişcările. Semnat, Nicolae. Marele Duce”.

Numărul ostașilor români participanți la Războiul de Independență s-a ridicat la 58.700, iar numărul victimelor a ajuns la peste 10.000. Cu ajutorul României, Imperiul Țarist a învins trupele Imperiului Otoman. La sfârșitul războiului, în urma Congresului de pace de la Berlin din vara anului 1878, României i-a fost recunoscută independența și, conform Trataului de pace semnat, în componența României au intrat: Dobrogea, Delta Dunării și Insula Șerpilor. În schimb, Rusia lua României, cu forța, cele trei județe românești din sudul Basarabiei: Cahul, Bolgrad și Ismail.

În ziua de 14 noiembrie 1878, la Brăila, a fost organizat un ceremonial militar și religios pentru luarea în stăpânire a Dobrogei. A fost prezent principele Carol, Mihail Kogălniceanu, oficialități centrale și locale. Cu acest prilej au fost citite, în fața publicului prezent, două documente: „Înalt ordin de zi către armată de ocupație a Dobrogei” și „Proclamațiunea M.S. Domnitorului către dobrogeni”. După manifestare, principele Carol și oficialitățile au traversat Dunărea și au debarcat în Dobrogea, la Ghecet, unde au fost primiți de numeroși: români, bulgari, turci și tătari. De aici, principele Carol s-a întors la București, iar trupele militare și administrația românească au pornit către Tulcea și Constanța. La Tulcea au ajuns în ziua de 18 noiembrie, iar la Constanța în ziua de 23 noiembrie 1878. Acesta este și motivul pentru care, de-a lungul timpului, Ziua Unirii Dobrogei cu România a fost sărbătorită și la 14 noiembrie și la 18 noiembrie (la Tulcea) și la 23 noiembrie (la Constanța).

În concluzie, în ziua de 14 noiembrie 1878, Dobrogea, străvechi pământ românesc, s-a unit, oficial, cu România. Legăturile economice, culturale și spirituale ale românilor din stânga și din dreapta Dunării dezvoltaseră deja sentimentul național al românilor dobrogeni, astfel că, în anul 1878, putem spune că Dobrogea era, din aceste puncte de vedere, deja integrată României. Desăvârșirea unității naționale a românilor se va realiza însă după 40 de ani, în anul 1918, când provinciile românești: Basarabia, Bucovina de Nord, Banatul, Crișana, Maramureșul și Transilvania se vor uni cu România.

La mulți ani, Dobrogea! La mulți ani, dobrogeni!

Cercetător științific dr. Sorin Marcel COLESNIUC