Cavalerul fluierului care stăpâneşte duritatea. Eduard Ploţchi, dedicare sută la sută pentru rugby
13649
Articole de la același autor
Rugby-ul este un sport extrem de dur, dar în acelaşi timp extrem de frumos. Duelurile dintre jucătorii celor două echipe care intră pe teren sunt foarte dure şi pentru acest lucru trebuie să existe arbitri competenţi. În Constanţa există un arbitru de rugby care a oficiat meciuri la nivel naţional dar şi internaţional. Numele său este Eduard Ploţchi şi mai multe despre cariera sa aflaţi, chiar de la el, în rândurile următoare.
- Edi, te rog foarte mult să ne spui cum a început povestea ta. Cum ai devenit arbitru de rugby?
- După câţiva ani în care am jucat rugby, la îndrumarea unchiului meu, Adrian Ploţchi, care este destul de cunoscut şi care mi-a sugerat să mă apuc de acest sport, pentru că rugby-ul este un sport de golani jucat de gentlemani, am decis să trec la nivelul următor. Nu am avut o şcoală de arbitri în Constanţa până când arbitrul internaţional Robert Diaconescu a venit în oraşul de la malul mării şi a deschis o şcoală de arbitraj. La sugestia unchiului meu am zis că, de ce nu? Merită să încerc. Ţin minte că primul curs de arbitraj la care am fost s-a desfăşurat la Liceul CFR, sub îndrumarea lui Robert Diaconescu. Eram puţin reticent, dar omul a fost foarte ok. Ne-a explicat în mare despre ce este vorba şi am reuşit să facem o echipă frumoasă de 4-5 constănţeni şi în timp ne-am făcut cunoscuţi la nivel naţional şi internaţional. Au fost ani cu deplasări frumoase. Am întâlnit fel şi fel de oameni. Am călătorit mult în ţară, dar şi în afară, în Bulgaria, Grecia şi altele. Este o viaţă foarte frumoasă. Mai sunt şi momente neplăcute, dar cele mai multe au fost plăcute şi chiar nu îmi pare rău că m-am apucat de treaba aceasta.
- Edi, te rog foarte mult să ne spui cum a început povestea ta. Cum ai devenit arbitru de rugby?
- După câţiva ani în care am jucat rugby, la îndrumarea unchiului meu, Adrian Ploţchi, care este destul de cunoscut şi care mi-a sugerat să mă apuc de acest sport, pentru că rugby-ul este un sport de golani jucat de gentlemani, am decis să trec la nivelul următor. Nu am avut o şcoală de arbitri în Constanţa până când arbitrul internaţional Robert Diaconescu a venit în oraşul de la malul mării şi a deschis o şcoală de arbitraj. La sugestia unchiului meu am zis că, de ce nu? Merită să încerc. Ţin minte că primul curs de arbitraj la care am fost s-a desfăşurat la Liceul CFR, sub îndrumarea lui Robert Diaconescu. Eram puţin reticent, dar omul a fost foarte ok. Ne-a explicat în mare despre ce este vorba şi am reuşit să facem o echipă frumoasă de 4-5 constănţeni şi în timp ne-am făcut cunoscuţi la nivel naţional şi internaţional. Au fost ani cu deplasări frumoase. Am întâlnit fel şi fel de oameni. Am călătorit mult în ţară, dar şi în afară, în Bulgaria, Grecia şi altele. Este o viaţă foarte frumoasă. Mai sunt şi momente neplăcute, dar cele mai multe au fost plăcute şi chiar nu îmi pare rău că m-am apucat de treaba aceasta.
- Să ne întoarcem puţin la copilăria ta. De ce te-ai apucat de rugby? Mă refer aici la scurta ta carieră de jucător.
- Eu am avut câteva probleme de sănătate de mic. Am avut astm şi nu prea am făcut sport la şcoală. Nu aveam voie. Şi exact cum v-am spus mai devreme, la îndrumarea unchiului meu m-am apucat de acest sport. Mi-a spus că nu mi se va întâmpla nimic dacă mă apuc de sport. Imediat după ce am început sportul nu am mai avut nicio problemă de sănătate. Am început clasa a IX-a la Liceul cu Program Sportiv „Nicolae Rotaru”. Am fost o clasă frumoasă. Am terminat liceul şi fiecare a plecat pe drumul lui.
- Ce jucători de rugby foarte cunoscuţi din România ai cunoscut personal?
- L-am cunoscut pe Daniel Carpo, care din punctul meu de vedere este o legendă a Constanţei şi care a fost un jucător de echipă naţională foarte bun. Ţin minte că atunci când am început, în clasa a IX-a, el termina liceul. Îmi amintesc că noi, echipa de juniori, ne antrenam cu echipa mare de la Farul şi acolo îl vedeam în carne şi oase. Era o onoare să fii pe acelaşi gazon cu Daniel Carpo.
- Cum ai reuşit să ajungi să arbitrezi în Superliga Naţională, cea mai bună ligă de rugby din România?
- Robert Diaconescu ne-a ajutat foarte mult. Datorită lui am învăţat foarte multe. Am început cu meciuri de rugby tag, competiţii care se organizează la nivel şcolar. Apoi am fost delegat la turnee de U10, U14 şi U15. Acolo nivelul era deja crescut. Odată ce creştea nivelul, creşteam şi noi ca arbitri. După doi ani la juniori am urcat la Divizia Naţională de Seniori, ceea ce este un fel de Liga a Doua. Am început să plec prin ţară, prin deplasări cu colegii mei. Apoi am avut o delegare împreună cu Robert Diaconescu la un meci în Ghencea, Steaua cu Universitatea Cluj. Am fost arbitru de margine. A fost un meci foarte ok şi credeţi-mă că am avut foarte multe emoţii. Nu se compară cu nimic. Era un meci televizat, mă vedea o ţară întreagă. Nu este ca un meci de copii. Îl știam pe colegul meu în teren și astfel am reuşit să fac un meci fără greşeli. Totul a decurs foarte bine.
- Eu am avut câteva probleme de sănătate de mic. Am avut astm şi nu prea am făcut sport la şcoală. Nu aveam voie. Şi exact cum v-am spus mai devreme, la îndrumarea unchiului meu m-am apucat de acest sport. Mi-a spus că nu mi se va întâmpla nimic dacă mă apuc de sport. Imediat după ce am început sportul nu am mai avut nicio problemă de sănătate. Am început clasa a IX-a la Liceul cu Program Sportiv „Nicolae Rotaru”. Am fost o clasă frumoasă. Am terminat liceul şi fiecare a plecat pe drumul lui.
- Ce jucători de rugby foarte cunoscuţi din România ai cunoscut personal?
- L-am cunoscut pe Daniel Carpo, care din punctul meu de vedere este o legendă a Constanţei şi care a fost un jucător de echipă naţională foarte bun. Ţin minte că atunci când am început, în clasa a IX-a, el termina liceul. Îmi amintesc că noi, echipa de juniori, ne antrenam cu echipa mare de la Farul şi acolo îl vedeam în carne şi oase. Era o onoare să fii pe acelaşi gazon cu Daniel Carpo.
- Cum ai reuşit să ajungi să arbitrezi în Superliga Naţională, cea mai bună ligă de rugby din România?
- Robert Diaconescu ne-a ajutat foarte mult. Datorită lui am învăţat foarte multe. Am început cu meciuri de rugby tag, competiţii care se organizează la nivel şcolar. Apoi am fost delegat la turnee de U10, U14 şi U15. Acolo nivelul era deja crescut. Odată ce creştea nivelul, creşteam şi noi ca arbitri. După doi ani la juniori am urcat la Divizia Naţională de Seniori, ceea ce este un fel de Liga a Doua. Am început să plec prin ţară, prin deplasări cu colegii mei. Apoi am avut o delegare împreună cu Robert Diaconescu la un meci în Ghencea, Steaua cu Universitatea Cluj. Am fost arbitru de margine. A fost un meci foarte ok şi credeţi-mă că am avut foarte multe emoţii. Nu se compară cu nimic. Era un meci televizat, mă vedea o ţară întreagă. Nu este ca un meci de copii. Îl știam pe colegul meu în teren și astfel am reuşit să fac un meci fără greşeli. Totul a decurs foarte bine.
- Povesteşte-ne o întâmplare amuzantă de pe terenul de rugby la care ai asistat
- Robert Diaconescu este un adevărat fenomen. Îi făcea pe jucători la psihic. Îşi impunea respectul foarte bine. Ca în orice sport există tensiune, nervi şi de multe ori, deşi nu prea se acceptă, mai cedau nervii. În rugby nu are voie orice jucător să vorbească cu arbitrul. Doar căpitanul echipei poate să o facă. Dacă lucrurile degenerează, arbitrul le spune să înceteze şi în acel moment toată lumea ia aminte şi tace din gură. Era un meci care era arbitrat de Robert şi s-a iscat o bătaie generală pe teren. I-a chemat la el pe cei doi care au început disputa şi unuia dintre ei i-a dat cartonaşul roşu să şi-l bage în jambier. Apoi i-a spus că dacă se mai întâmplă aşa ceva, în secunda doi trebuie să scoată cartonaşul şi să şi-l arate singur apoi să iasă de pe teren. Din momentul acela nu a mai existat nicio problemă.
- Există presiune atunci când un arbitru intră pe teren?
- De obicei presiunea este pe jucători, dar este presiune şi pentru noi. Un arbitru trebuie să aibă grijă în primul rând de integritatea jucătorilor. Ei trebuie să iasă sănătoşi de pe teren. Asta ne propunem noi. Apoi vin şi restul chestiunilor care ţin de regulament.
- Robert Diaconescu este un adevărat fenomen. Îi făcea pe jucători la psihic. Îşi impunea respectul foarte bine. Ca în orice sport există tensiune, nervi şi de multe ori, deşi nu prea se acceptă, mai cedau nervii. În rugby nu are voie orice jucător să vorbească cu arbitrul. Doar căpitanul echipei poate să o facă. Dacă lucrurile degenerează, arbitrul le spune să înceteze şi în acel moment toată lumea ia aminte şi tace din gură. Era un meci care era arbitrat de Robert şi s-a iscat o bătaie generală pe teren. I-a chemat la el pe cei doi care au început disputa şi unuia dintre ei i-a dat cartonaşul roşu să şi-l bage în jambier. Apoi i-a spus că dacă se mai întâmplă aşa ceva, în secunda doi trebuie să scoată cartonaşul şi să şi-l arate singur apoi să iasă de pe teren. Din momentul acela nu a mai existat nicio problemă.
- Există presiune atunci când un arbitru intră pe teren?
- De obicei presiunea este pe jucători, dar este presiune şi pentru noi. Un arbitru trebuie să aibă grijă în primul rând de integritatea jucătorilor. Ei trebuie să iasă sănătoşi de pe teren. Asta ne propunem noi. Apoi vin şi restul chestiunilor care ţin de regulament.
- Cum arată o zi din viaţa ta acum?
- În ultimii trei ani am mai rărit-o cu arbitrajul pentru că lucrez destul de mult şi am foarte multe ture de noapte. Nu prea mai am timp să arbitrez. Pentru moment lucrez în Baza Militară de la Mihail Kogălniceanu. Nu sunt cadru militar, sunt civil. Este destul de multă oboseală. Înainte, când m-am apucat de arbitraj, eram profesor de sport. Terminam săptămâna vinerea, la 12:00 şi mai începeam luni. Aveam tot timpul să plec oriunde în ţară. Am şi un băieţel de 2 ani şi 8 luni şi este un pic mai greu să merg în deplasări lungi.
- Cum vezi rugby-ul românesc în ziua de azi?
- Părerea mea este că totul pleacă de la grupele de copii şi juniori. Dacă de acolo nu ai un cheag şi nu profiţi de treaba aceasta, nu faci nimic. Când eram profesor de sport voiam să fac o echipă de 10 copii. Nu au venit nici măcar patru copii. Am primit sprijin de la Consiliul Judeţean. Ne-au dat mingi, echipamente. Domnul Florian Constantin, fost preşedinte al echipei RCJ Farul, s-a zbătut pentru asta. Nu au venit copiii. Nu le-am cerut decât două copii de buletin, certificatul de naştere şi pe o coală A4 scris de mână de către părinţi că sunt de acord ca ei să practice acest sport. Începeam cu rugby tag, care nu este sport de contact. I-am tot auzit pe părinţi că nu îşi duc copiii la rugby pentru că se lovesc. Am încercat să le explic, am vorbit cu ei, cu dirigintele, nu au înţeles. Nu cred că există un sport fără vreun risc. Poate doar la şah să nu existe niciun risc, dar şi acolo poţi să cazi de pe scaun şi să te loveşti. Nu a murit nimeni din treaba asta. Te loveşti, te ridici, mergi mai departe. Rugby-ul este un sport de echipă care te face bărbat şi care îţi modelează caracterul.
- La final, un mesaj pentru toţi părinţii din Constanţa care ar putea să îşi ducă copilul la rugby.
- În primul rând, părinţii trebuie să meargă la meciuri, să susţină echipele Constanţei şi să vadă despre ce este vorba. Să nu judece dinainte şi să spună că al său copil se loveşte la rugby. Se loveşte oricum. Se poate lovi şi pe stradă. Atât ar trebui să ştie părinţii!
- În ultimii trei ani am mai rărit-o cu arbitrajul pentru că lucrez destul de mult şi am foarte multe ture de noapte. Nu prea mai am timp să arbitrez. Pentru moment lucrez în Baza Militară de la Mihail Kogălniceanu. Nu sunt cadru militar, sunt civil. Este destul de multă oboseală. Înainte, când m-am apucat de arbitraj, eram profesor de sport. Terminam săptămâna vinerea, la 12:00 şi mai începeam luni. Aveam tot timpul să plec oriunde în ţară. Am şi un băieţel de 2 ani şi 8 luni şi este un pic mai greu să merg în deplasări lungi.
- Cum vezi rugby-ul românesc în ziua de azi?
- Părerea mea este că totul pleacă de la grupele de copii şi juniori. Dacă de acolo nu ai un cheag şi nu profiţi de treaba aceasta, nu faci nimic. Când eram profesor de sport voiam să fac o echipă de 10 copii. Nu au venit nici măcar patru copii. Am primit sprijin de la Consiliul Judeţean. Ne-au dat mingi, echipamente. Domnul Florian Constantin, fost preşedinte al echipei RCJ Farul, s-a zbătut pentru asta. Nu au venit copiii. Nu le-am cerut decât două copii de buletin, certificatul de naştere şi pe o coală A4 scris de mână de către părinţi că sunt de acord ca ei să practice acest sport. Începeam cu rugby tag, care nu este sport de contact. I-am tot auzit pe părinţi că nu îşi duc copiii la rugby pentru că se lovesc. Am încercat să le explic, am vorbit cu ei, cu dirigintele, nu au înţeles. Nu cred că există un sport fără vreun risc. Poate doar la şah să nu existe niciun risc, dar şi acolo poţi să cazi de pe scaun şi să te loveşti. Nu a murit nimeni din treaba asta. Te loveşti, te ridici, mergi mai departe. Rugby-ul este un sport de echipă care te face bărbat şi care îţi modelează caracterul.
- La final, un mesaj pentru toţi părinţii din Constanţa care ar putea să îşi ducă copilul la rugby.
- În primul rând, părinţii trebuie să meargă la meciuri, să susţină echipele Constanţei şi să vadă despre ce este vorba. Să nu judece dinainte şi să spună că al său copil se loveşte la rugby. Se loveşte oricum. Se poate lovi şi pe stradă. Atât ar trebui să ştie părinţii!
Comentează știrea
Nu există comentarii introduse pentru acest articol!
Articole pe aceeași temă
Vineri, 02 August 2024
Vineri, 26 Iulie 2024
Vineri, 19 Iulie 2024
Marţi, 09 Iulie 2024
Vineri, 05 Iulie 2024
Vineri, 28 Iunie 2024
Vineri, 21 Iunie 2024
Vineri, 14 Iunie 2024
Vineri, 07 Iunie 2024
