Interviu cu colonelul Viorel-Eugen Bitan. Poligonul Capu Midia, de la bordeiele cu saltele de paie la tragerile cu rachete antiaeriene

În anul 1953, poligonul a devenit unitate independentă, de sine stătătoare. Ce s-a întâmplat în această perioadă? S-au luat măsuri de realizare a infrastructurii de poligon: cazare și locuri pentru servirea mesei. Nu vă gândiți că era ceva deosebit. Cazarea era în bordeie, iar bordeiul era un sfert deasupra pământului și restul în pământ, cu saltele de paie, paturile erau din pământ, militarii aveau la dispoziție butoaie cu apă pentru băut și îmbăiere, cu alte cuvinte, condițiile erau destul de precare. Nu mai vorbesc de vreme, care era de așa natură încât nu se puteau organiza trageri pe timp de iarnă. Cei care erau la comanda structurilor de artilerie antiaeriană au trebuit să caute soluții în locuri mai primitoare, să spun așa. Tragerile pe timp de iarnă se executau undeva la 7 km sud, în vecinătatea actualului combinat petrochimic pentru că era mai aproape de orașul Năvodari și vântul nu sulfa așa tare ca la Capu Midia.

S-au făcut, de asemenea, investiții pe linia realizării spațiilor de cazare pentru personalul poligonului, pentru că, începând cu anul 1953, nemaifiind subordonat Centrului de Instrucție de la Brașov militarii locuiau la Capu Midia, în Corbu sau Năvodari. Erau cazați cu tot cu familii, cei care aveau. În anul 1956, pe baza unei necesități de a dezvolta tragerile, de a mări numărul tragerilor, coroborate cu aducerea unei aparaturi pentru evaluarea tragerilor, au apărut Tabăra de Instrucție și Poligonul de Trageri. Practic, poligonul a făcut parte dintr-o tabără de instrucție. Denumirea de tabără de instrucție a venit chiar de la definirea unei tabere clasice și era organizată de structurile care veneau la trageri. Diferența a fost că, pe lângă activitățile specifice, poligonul a rămas numai cu activitatea de siguranță a tragerilor, iar tabăra se ocupa de partea administrativă, pentru că deja existau clădiri care trebuiau întreținute, aranjate, luate în evidență și mă refer la clădiri pentru birouri, pentru petrecerea timpului liber, adică cluburi. Pentru că odată cu dezvoltarea infrastructurii s-au organizat tabere pentru elevii liceelor militare, tabere pentru copiii cadrelor militare.

- Când au început să vină la Capu Midia militari din alte țări și când au început tragerile cu rachete?

- După 1956, de existența acestui poligon au aflat și armatele din alte țări, iar primii care au venit la trageri în Capu Midia au fost militari de artilerie antiaeriană din armata Ungariei. Un moment important în viața Poligonului Capu Midia a fost sfârșitul anilor 1950 - începutul anilor 1960, când Armata României a fost dotată cu rachete. Primele rachete au fost de proveniență rusească și a apărut, în acea perioadă, un concept de „rachetizare” a Armatei României, dar și a altor state. S-au căutat eliminarea artileriei antiaeriene și introducerea rachetelor. Nu a fost o gândire corectă a conducerii de atunci, Dar în Armata României nu s-a făcut o „rachetizare” completă, s-a mai păstrat și artilerie, dar a dus la micșorarea numărului de trageri care se executau în poligonul Capu Midia.

În anul 1960, poligonul a trecut de la Comandamentul Apărării Antiaeriene a Teritoriului (CAAT) la Comandamentul Artileriei Antiaeriene, pe fondul inexistenței artileriei antiaeriene la CAAT. Așa că tragerile cu artileria antiaeriană s-au redus, iar tragerile cu rachete nu s-au executat în România, ci în URSS. Dar activitatea taberei a continuat și s-a axat pe dezvoltare, pe îmbunătățirea condițiilor, pentru că, în ciuda faptului că nu se executau trageri, rachetiștii veneau și se instruiau la Capu Midia, câte o lună, iar apoi plecau în poligoanele din URSS. Anii 1970 au fost iar un moment important, pentru că s-au lansat primele rachete antiaeriene în poligonul Capu Midia. Sectorul de tragere era unul larg, foarte bun pentru trageri, așa că poligonul a trecut din nou în subordinea Comandamentului Apărării Antiaeriene a Teritoriului și a început un proiect foarte agresiv, să spunem așa, privind dezvoltarea infrastructurii. Concret, după anul 1970 au început să se realizeze cele mai importante investiții. Atunci s-a făcut punctul de conducere a tragerilor, s-au construit încă două pavilioane pentru cazarea efectivelor, s-a îmbunătățit rețeaua de aducere a apei în Capu Midia, rețeaua de electricitate, drumurile, adică foarte multe lucruri pe linia infrastructurii care au durat până în anii 1980. Să nu uităm și partea specifică. S-au achiziționat instalația mobilă de tractat ținte pentru tragerile antitanc, care a fost un lucru foarte modern la acea dată, și aparatura de evaluare obiectivă a tragerilor (complexele AS-100 și BT-23); în plus, personalul care lucra aici a început să se specializeze pentru utilizarea acestei aparaturi.

Au urmat anii 1990, când s-au oprit tragerile cu rachete, nu vreau să comentez de ce, dar activitățile cu artileria au continuat, s-au mai înființat unități de artilerie și ajunsese, la un moment dat, ca o serie de tragere să aibă în compunere circa 3.000 de militari. Gândiți-vă că linia pozițiilor de tragere are aproximativ 3,5 km. Pe această lungime de trei kilometri și jumătate era țeavă lângă țeavă, erau foarte multe unități care veneau la trageri, era o activitate complexă, ceea ce însemna și un efort din partea oamenilor care lucrau în poligon. Practic, ei erau prezenți, la unitate, zi și noapte, aveau o perioadă foarte scurtă de odihnă și apoi își reluau activitățile. În anul 1996 s-a achiziționat complexul de apreciere a tragerilor, foarte modern și el la acea dată, s-a inițiat achiziția simulatorului de ținte aeriene, care s-a finalizat în anul 2003. Mai exista doar unul singur în lume la acea dată și era util pentru militarii care se instruiau.

- Ce a însemnat pentru Poligonul Capu Midia eliminarea obligativității stagiului militar?

- Din anul 2003, Tabăra de Instrucție și Poligonul de Trageri Antiaeriene s-au transformat în Tabără de Instrucție și Poligon de Trageri Sol-Aer. Era vorba doar de schimbarea denumirii, dar din punct de vedere al organizării a fost un moment important pentru că, practic, după anul 2003 dispărând și obligativitatea executării stagiului militar, s-au redus și efectivele taberei la jumătate. Putem considera și anul 2003 ca o etapă prin care a trecut unitatea de-a lungul existenței sale. S-a trecut la hrănirea prin societăți comerciale; a fost o experiență dintr-un anumit punct de vedere bună, din altele mai puțin bună, dar din punctul meu de vedere nu a fost o alegere bună, pentru că ne-am pierdut noi, ca armată, și acest sistem de hrănire a trupelor pe timpul exercițiilor.

Am pierdut bucătari, partea de infrastructură și materialele; pentru că nu a mai fost folosit ceea ce aveam noi și, rămânând neutilizate, au îmbătrânit, să spunem așa.

În anul 2008, ca toată România, am trecut și noi prin criza economică, în care, timp de trei ani, poligonul practic a supraviețuit de pe o zi pe alta. Aveam fonduri doar să plătim salariile, în rest, nu s-a făcut mai nimic în acea perioadă pentru că nu erau bani pentru investiții. Instrucția, în schimb, s-a desfășurat, nu s-a pus problema sistării ei. S-au găsit soluții pentru unitățile care veneau la trageri: nu se mai făceau deplasări cu tehnica de luptă, s-a renunțat la anumite etape ale unui exercițiu și nu a fost un lucru bun. Ultimul moment important a fost anul 2017, când s-a înființat Centrul de Instruire pentru Apărare Antiaeriană. Practic, Tabăra s-a transformat în Centru de Instruire pentru armele artilerie și rachete antiaeriene și am creat un serviciu specializat pentru evaluarea tragerilor. Poligonul a rămas să se ocupe doar cu organizarea și siguranța tragerilor.

- Ați lansat de dată recentă un volum dedicat istoriei centrului, „Poligonul Capu Midia - o punte între pământ și cer”. Ce vor găsi în paginile acestei cărți cei interesați de istoria Armatei?

- Documentarea și redactarea cărții au durat doi ani. A fost destul de greu, pentru că foarte multă bibliografie a fost din arhiva de la Pitești și a presupus multe drumuri, plus că mare parte din documente din arhivă erau de nivel „strict secret”. La cea dată, în anii 1960, probabil faptul că au apărut rachetele a dus la acest nivel de secretizare și a fost destul de greu să intru în posesia documentelor care mă interesau pentru carte. Ele au fost desecretizate ulterior, pentru că nu aș fi putut altfel să iau datele chiar dacă un anume document nu avea nicio treabă cu nivelul strict secret, dar asta era regula și trebuiau desecretizate.

Cartea, în principiu, reprezintă o poveste a acestei unități, din prima zi de existență, până la înființarea Centrului de Instruire pentru Apărare Antiaerienă. Pe lângă această poveste a unității am trecut în revistă și câteva elemente principale ale artileriei antiaeriene. Am punctat de la înființarea ei, până în 1950, elemente organizatorice, elemente de armă, adică ce tehnică a fost folosită, cum a fost folosită. Chiar dacă au mai făcut referire la ele și alte cărți, am încercat să le concentrez în niște capitole mai scurte și m-am focusat pe date stricte de înființări de structuri, de unități, de elemente care au constituit evenimente pentru această armă de-a lungul anilor.

Revenind la povestea poligonului, am scris despre cum s-a ales locul și, ca să fac o paranteză, vreau să vă spun că prima dată poligonul ar fi trebuit să funcționeze la Costinești, unde era terenul mai bun. De ce s-a ales Capu Midia? Nu aș putea să spun, dar a fost alegerea conducerii armatei de la acea vreme. Așadar, cartea conține o descriere a locului și din punct de vedere istoric, dar și din punct de vedere strategic și militar. Am avut aici, aproape, la Vadu, o cetate, pe vremuri, prin anii 1700. Chiar în poligon a fost portul cetății, prin care se făceau transporturi de cereale, materiale, după care a dispărut. Apoi am revenit la înființarea poligonului, cum a trecut el prin momentul realizării locului primei baterii. Concret, în anul 1929 s-a înființat prima baterie de artilerie de coastă de calibru 152,4 mm, OBUCOHOV, când regele Mihai I a dat armatei prima bucățică din această locație și două tunuri de calibrul 20 mm pentru apărare. Erau niste tunuri care au fost recuperate de pe vapoarele rusești din Primul Război Mondial, transformate și puse pe cele 7 hectare care au fost date pentru apărarea coastei Mării Negre. Bateria de coastă și teritoriul pe care era dispusă au aparținut Marinei până în anul 1950. Bateria a rămas aici chiar și după înființarea poligonului, până în anul 1960. Ce mai conține cartea? În afară de partea de istorie a poligonului, am făcut referire la elemente de evaluare a tragerilor – istoria evoluției aparaturii de evaluare din 1950, când se făcea cu binoclul, până în zilele noastre când s-a folosit aparatura digitalizată de observare a tragerilor. Un alt capitol se referă la evoluția țintelor aeriene, ce ținte s-au folosit în poligonul Capu Midia, ce tehnică s-a folosit, am vorbit și despre comandanții care au condus unitatea de la Capu Midia. Practic, am căutat să surprind mai multe elemente, care am considerat eu că sunt necesare cuiva care nu a fost niciodată în Poligonul Capu Midia. Pentru cei care au fost să își reamintească, iar pentru cei mai tineri să vadă că această unitate a existat de multă vreme și s-a depus un efort foarte mare pentru a o menține și a-i asigura un nivel de funcționare ridicat. În momentul de față, cartea este doar în biblioteca unității, iar cine vrea să o procure o poate face prin contactarea ofițerului de relații publice, doamna locotenent Anca Medrea.

(Într-o ediție viitoare a „Cuget Liber” vom prezenta planurile pentru dezvoltarea centrului militar de la Capu Midia, începând chiar din anul acesta, prin înființarea Școlii de Instruire pentru Apărare Antiaeriană.)