Liviu Manolache: "Ceea ce domină astăzi societatea românească sunt mediocritatea și non-valoarea"

Interviul de față a fost prilejuit de recenta avanpremieră a spectacolului „10 lucruri pe care le-am pierdut la Festivalul Mamaia”.

- Cât de mult se apropie acest spectacol de viața din spatele scenei Festivalului Mamaia?

- Spectacolul este constituit, practic, din monologuri și am bucuria să văd că trupa de la Constanța este foarte talentată, cu tineri actori care își arată valoarea, pentru a nu știu câta oară, în ultimii ani. Iar eu le redescopăr valențele de fiecare dată, în dramă, în comedie, în muzică, în plastică corporală, toate elementele care compun forma unui actor. Toți cei care au venit în echipă mi-s tare dragi și mă bucur să constat că în urma noastră au venit niște actori tineri foarte buni și că ar putea Constanța să aibă un teatru de valoare. Deocamdată, Constanța are trupă, dar nu are teatru, instituție.

În privința spectacolului, Mamaia este doar un pretext pentru a prezenta stări și forme ale unor întâmplări de viață, plecate dinainte de comunism și ajunse, cu oarecare perdea, astăzi. Nu toate monologurile sunt reușite, dar mai importantă mi se pare reușita colegilor, care au interpretat un text care a fost inventat practic pentru ei, din lucru, împreună cu actorii, din cunoștințele lor și parte din poveștile lor. Pentru că, de exemplu, Luiza Martinescu chiar a prezentat ultima sau penultima ediție de la Mamaia. Mirela Pană chiar a fost în festival, după ’90 și ceva. Evident că m-au consultat și pe mine, pentru că viața mea este legată, prin tatăl meu și prin experiențele mele personale, de acest festival.

Am avut surpriza să descopăr niște colegi care cântă foarte bine. Spectacolul este foarte dramatic, iar eu am plecat cu o durere lăuntrică, a neîmplinirii unor tineri. Și am senzația că este o neîmplinire a unei generații care își arată oful față de ceea ce vede în societate. Ceea ce este trist. În loc să-și prezinte dinamica a ceea ce vor să fie și a unei societăți care este total nedreaptă cu ei și-i lasă nepregătiți să plece în lume, fără nicio responsabilitate din partea societății, ei parcă au frustrările celor dinaintea lor. Durerile celor dinaintea lor, care au dat istoria. Nu ne-a găsit 89 într-un soi de tabula rasa. Eram aici, aveam cunoștințe, aveam valoare și valori. Care după aceea au fost alungate de non-valoare și de mediocritate. Ceea ce domină astăzi societatea românească. Mediocritatea și non-valoarea. Ei trebuie să facă o altfel de istorie mai departe. Dar, din păcate, frustrările acestei generații se răspândesc în textele pe care le fac.



- Să revenim la recenta avanpremieră…

- La finalul spectacolului le-am spus că m-am bucurat de felul cum au interpretat și cum au dat valoare unor momente… unele dintre ele nu au fost scrise foarte bine. Dar ei au venit cu personalitatea lor și au încercat să facă ce-au putut mai bine. Câteva momente au fost puțin exagerate. Știu că au muncit mult și foarte dens, în scurtă vreme, între turneele pe care teatrul le-a avut și perioada de a face acest spectacol. Ideile regizorale nu au fost rele, dar inspirația scriitorului nu a fost perfectă pentru toate personajele. Nu am înțeles multe lucruri. Nu trebuia eu, spectator, să plec cu un gust amar despre Aurelian Andreescu. Nu merita! Una peste alta, spectacolul trebuie văzut, pentru că face parte din istoria Constanței, cumva. Dar dacă am avea bani și spectacolul s-ar juca la Soveja sau la o grădină mare, cu orchestră live, eu vă asigur că ar fi cu totul altceva. Pentru că atunci chiar mă duce în istoria festivalului, evident că până la un punct.

- La ce proiecte mai lucrați?

- Timp de trei zile sunt la Bârlad, pentru a lucra împreună cu actorii la un spectacol închinat lui Ștefan cel Mare, care va fi prezentat pe 20 octombrie.

Doamna directoare a Muzeului de Istorie de la Vaslui a văzut spectacolul realizat de mine cu Constantin și Elena, prezentat la Catedrala Arhiepiscopală, și i-a plăcut foarte mult. Unii încă mai au nevoie de mine…

De asemenea, am fost invitat de prietenii mei de la Universitatea de Arte din Ankara, pentru a realiza niște workshopuri. Îi cunosc de foarte mulți ani, de când am fost cu prima mea generație de studenți care acum sunt actori ai Teatrului de Păpuși, la Denizli.

Între 23 și 29 noiembrie voi realiza, la Ankara, trei zile de pregătire cu studenți, profesori și tineri actori de la această instituție, în cadrul unui simpozion mai mare, pe care ei îl au în acea săptămână. Este super onorant pentru mine. Și dacă inițial erau numai studenții de la catedrele de actorie, dans modern și de la Conservator, acum mi-au spus că-și cer scuze, dar vor și profesorii să participe la workshopul meu. Limbajul teatral este comun. Eu doar le dau ideile, le dau formele, le cer ceea ce fac, și ei vor încerca să-și exprime talentul în muzică, în dans, în teatru. Sunt trei teme majore pe teatru dans: expresivitatea, forma și estetica mâinii în reprezentația teatrală, iar la actorie – micul obiect scenic: impact, sentimente, posibilități teatrale. Toate acestea vor fi acompaniate de cei de la muzică, cu instrumente tradiționale, pentru a trece într-o comuniune a formelor estetico-teatrale.

Deplasarea la Ankara se face prin Teatrul de Stat, pentru că îmi doresc să intre în legătură cu Naționalul din Istanbul și cu cel din Ankara, pentru a relua toate legăturile cu această zonă balcanică.

– Pe când și Teatrul de Stat Constanța în galeria instituțiilor naționale de gen?

- În anul 1989 am depus actele la Ministerul Culturii pentru a ni se atribui titlul de teatru național, fiind singura regiune istorică a României care nu avea această denumire. Iar noi consideram că ceea ce am făcut atâția ani, din 1953 când a fost înființat și până în 1989… că nu știam ce vine, am considerat că Dobrogea și Constanța meritau să aibă teatru național. Toate premisele erau să ni se dea acest titlu, dar a venit revolta, revoluția, lovitura de stat, cum s-o numim, și lucrurile au stagnat.

În toamna lui 1991, când m-am dus cu regizoarea Mona Chirilă, în numele colectivului, să redepunem actele, ministrul Culturii era Andrei Pleșu. Numai că au venit mineriadele, tumultul căderilor economice și nu s-a mai ocupat nimeni să facă teatru național la Constanța, când treceam prin aceeași nebunie a dezorganizării… reorganizării. S-au pierdut cele două oportunități. Acum, când am primit titlul, după 70 de ani de activitate, de la președintele României, consider că Dobrogea, ca zonă istorică, merită să aibă un teatru național. Și până la urmă nu atât titlul ne interesează, cât valoarea și recunoașterea muncii acelor șapte decenii de cultură în spațiul dobrogean.