Scriitoarea-învățătoare Zully Mustafa: "Copilul nu urăște materia, urăște profesorul!"

32157

Articole de la același autor

Spre deosebire de colegii ei de cancelarie, Zully Mustafa (47 ani) nu a ajuns de pe băncile facultății direct la catedra clasei pregătitoare a Școlii Gimnaziale nr. 6 „Nicolae Titulescu”. Parcursul actualei învățătoare este unul extrem de interesant. După ce a terminat Liceul Pedagogic a lucrat în învățământ, dar și în presă. A activat șapte ani ca învățătoare, dar și ca profesoară de engleză și franceză în mediul rural, după care, 2001, s-a mutat în București pentru ca să devină scriitoare. Timp de șase ani a activat la televiziunea 7+, la Editura Corint, s-a implicat în partea redacțională a cărților de povești pentru copii. În 2008 a schimbat „macazul” și a făcut vestita călătorie „Drumul lui Iacob” mai scurt El Camino, un traseu de pelerinaj creștin străbătut din Evul Mediu, care are ca destinație mormântul apostolului Iacob cel Mare, situat în cripta Catedralei din Santiago de Compostela (Galicia, Spania).

La întoarcere, s-a căsătorit, a dat naștere unui copil. După un periplu de alți cinci ani ca ghid de turism a decis să se întoarcă în învățământ. Între timp a urmat și cursurile Colegiului de Institutori, socio-psiho-pedagogie, limba engleză, din cadrul Universității „Ovidius”.

Astăzi, scriitoarea Zully Mustafa este învățătoare la o clasă pregătitoare din cadrul Școlii Gimnaziale nr. 6 „Nicolae Titulescu” din cartierul Tomis III. O militantă „instruită” la Teach for Romania, care dorește să dovedească faptul că această unitate de învățământ nu merită stigmatul căpătat în timp.

- De ce ai renunțat la turism pentru a te întoarce în învățământ?


- Mi-am dat seama că eu educație nu le mai pot face adulților, dar că trebuie să mă întorc acolo unde au nevoie copiii de mine. Anul trecut am intrat în Teach for Romania, pentru că voiam să mă întorc acolo unde sunt copii veniți din familii defavorizate sau copii romi, turci.

De altfel, cât timp nu am lucrat în învățământ am intrat în școli vorbindu-le învățătoarelor și copiilor despre importanța lecturii, din postura de scriitor. Le-am vorbit inclusiv despre orientarea școlar-profesională, pentru că aveam perspectiva jurnalistului, a traducătorului, a profesorului. Chiar și cărțile mele pentru copii încep dintr-o zonă unde e întuneric și apoi pleacă toți în aventură ca să găsească ceva pentru sufletul lor. În final, sunt toate optimiste, așa cum trebuie să fie cărțile pentru copii. Mereu le spun copiilor că nu contează de unde pornești, contează unde ajungi. Dacă vrei cu-adevărat și dacă ai voință.



- De unde atracția către acest segment de care marea majoritate a profesorilor fug?

- Eu am absolvit o școală în care erau majoritari elevii romi, în cartierul Ali Baba din Medgidia. Părinții mei au terminat tot acolo. Primii mei ani de învățământ au fost tot acolo, unde m-am și titularizat și unde am fost colegă cu foștii mei profesori. Intenția mea acum, fiind în Teach for Romania, este de a ajunge la profesori. Pentru că îi văd foarte demotivați. Eu nu am luat-o ca pe o provocare, dar am văzut că sunt mulți profesori care se feresc de școlile proaste… și-atunci cine mai face ore cu ei? Și ne mirăm că este societatea așa cum e… Copiii nu au nicio vină că au părinți analfabeți sau semi-analfabeți. Atât timp cât și-i aduc la școală, eu trebuie să-i învăț să scrie și să citească. Eu nu-i privesc ca elevi, ci ca pe niște oameni în devenire. Nu mă interesează culoarea pielii, nu ar trebui să intereseze pe nimeni asta. De când m-am întors în învățământ, am constatat că pentru unii contează și am mai observat că foarte urât vorbesc cu copiii. Cu precădere în mediul urban. În mediul rural, profesorii care aleg să fie titulari de ani de zile nu au problema asta. Au ales să fie într-o zonă liniștită, pentru că e mai multă liniște la țară, este o comunitate mai mică, toți se cunosc între ei și-atunci altfel faci carte și vezi că oamenii se implică în educația copiilor. Cei care aleg catedra la oraș au alte așteptări. La fel și părinții au foarte multe așteptări de la profesori. Iar profesorii au foarte multe așteptări de la elevi și de la părinți. Și cel mai presat este copilul! Nimeni nu se mai gândește la emoțiile lui.



- Școala nr. 6 a fost prea mulți ani unitatea de care au fugit și profesori, și părinți, deopotrivă. Anul acesta școlar o redescopăr plină de viață.

- Sunt colegă cu o doamnă din Tortoman, cu care am făcut împreună naveta și care s-a titularizat aici pentru că este foarte aproape de casă. Eu am dat concursul de titularizare și am ales Școala 6, cu toate că puteam să aleg altă unitate, având media 8,50. Era și singura pe lista Teach for Romania. Aveam 10 persoane înainte, dar nimeni nu a vrut-o.

Suntem un colectiv foarte unit și există și o explicație. Pentru că dacă alegi să vii la Școala 6 înseamnă că ești un om care vrea să facă educație cu o anumită categorie de copii.

Am 17 copii în clasă plus trei ucraineni, dar care nu au venit niciodată. Pentru mine 17 copii sunt 17 provocări, pentru că lucrez diferit cu fiecare. Am avut noroc să iau de la început o clasă pregătitoare și să încep cu emoțiile de bază, cu comportamente, de ce este importantă școala. Copiii mei plâng dacă nu vin la școală. Am tot felul de strategii de a-i atrage. Sunt musulmani și eu i-am ales. Când s-au împărțit clasele le-am spus colegelor că-i iau eu pe turci, pentru că le înțeleg limba. Ce mulțumire mai mare pot să am de la un elev care atunci când a venit la școală nu știa să vorbească românește, iar acum a venit mama lui să-mi spună că „azi m-a învățat cuvinte noi copilul meu”.

Filmul se rupe în gimnaziu. Pentru că, dacă învățătoarele încă mai sunt, așa, ca o a doua mamă, copiii când ajung în gimnaziu se trezesc ca și cum ar fi abandonați. Iar profesorii vor să livreze materie, dar pe repede-înainte. Nu spun că toți, pentru că știu profesori foarte buni, pe care i-am cunoscut în Teach și care mi-au dat speranțe că România s-ar putea pune pe picioare.

Revenind la gimnaziu, unde copilul are parte de patru-cinci oameni diferiți, cu patru-cinci stiluri de predare diferite, nu știu dacă există unul care să se poarte frumos cu ei, să-i vadă ca pe oameni în devenire.

Eu vreau să mă îmbunătățesc pe mine, ca profesor, ca om, ca să știu cum să fac față anumitor situații dificile. Nu înseamnă că, dacă m-am titularizat, m-am liniștit pe viață!



- Asistăm în ultima perioadă la finanțări masive în infrastructura învățământului rural. Dar la nivelul elevilor s-a schimbat ceva?

- Depinde foarte mult de director. Dacă este o persoană implicată și-i cuprinde în tot felul de programe, copiii sunt ca un burete. Pe mine nicio școală nu m-a impresionat mai mult decât Dobromir, când am fost, în noiembrie 2023, cu Caravana Literației, organizată de Teach for Romania, unde sunt romi-turci. Nu numai elevii au fost foarte receptivi, dar și mamele lor au fost atente la tot ce am avut de spus. Un copil trebuie să se simtă văzut, nu invizibil acolo, în bancă. Dacă ești un profesor, un învățător bun, fă treabă cu ăia chiar au nevoie de tine și scoate din ăia oameni. Nu din cei care se ocupă părinții de dimineață până seară. Noi avem mai multe probleme cu părinții decât cu copiii. Pentru că problemele de-acolo pornesc. La clasa pregătitoare, părinții mei nu înțelegeau de ce trebuie să vină copilul la școală. Și tot vorbind, constați că de la cinci copii ajung să vină 15…

Eu la „A doua șansă” am copii cu probleme, pe cineva din pușcărie, copii care la 16 ani muncesc deja, fete violate, mamă cu copil. Îi întreb de ce au simțit nevoia să vină la școală.

- De ce crezi că au devenit atât de vocali și intruzivi părinții?

- Pentru că li s-a permis să tulbure apele. Nu e un lucru rău să fie vocali, dar se ridică mai tare cei care nu au treabă cu învățământul. Pe de altă parte trebuie făcută și multă curățenie în învățământ. Adică greva nu a fost degeaba. Și am luat aminte la ce s-a spus despre profesori și prin ochi de jurnalist, și de profesor, dar și de părinte. Dă profesorilor salarii motivante, ca să-i atragi pe cei cu adevărat buni, care învață pentru titularizare și au și o anumită structură morală. Ca profesor nu transmiți numai cunoștințe, ci și întreaga ta personalitate, caracterul tău. Copilul vrea să fie ca tine și tu ce-i arăți: un om nervos, frustrat, care nu poate să facă față unei clase de copii? Eu înnebunesc când aud „Nu știu ce să mai fac cu clasa asta”. Păi poate locul tău nu este acolo! Nu ai fost la cursurile de pedagogie? Sau ai fost degeaba. Există arta de a preda, pentru că chiar este o artă.

Copiii merg acasă și povestesc. Încă sunt multe derapaje la noi în învățământ și astea trebuie echilibrate. Și-atunci părinții vor prinde încredere în învățământ. Pentru că și profesorii sunt părinți și văd ce se întâmplă în învățământ.



- În final, ești de acord că profesorii au pierdut pârghiile de a ține în frâu o clasă?


- Au pierdut pentru că nu investesc în ei, ca oameni. Ori au pierdut motivația pentru care sunt profesori, ori nu mai știu, ori nu au știut niciodată. Câți profesori diriginți se mai duc în vizite acasă, pentru a vedea cine este copilul dincolo de bancă? Profesorilor le lipsește motivația: să-și răspundă la întrebarea „de ce m-am făcut profesor“. Doar să furnizez informație? Aia este peste tot acum. Apeși pe un buton și gata. Te duci pe Chat GPT și nu mai ai nevoie de profesor. Oare câți profesori stau să se întrebe de ce are nevoie copilul acela de mine? Copilul nu urăște materia, urăște profesorul!

Programa este un instrument flexibil, pe care îl aplici la clasa pe care o ai. Dacă ai o clasă care nu știe tabla înmulțirii, nu te apuci să scoți radicali cu ei. Nu poți să scoți din toți olimpici! 



Comentează știrea

Nu există comentarii introduse pentru acest articol!

Articole pe aceeași temă

Pagina a fost generata in 1.5302 secunde