Foileton de Gabriela S.
- Publicitate -
Patriotism într-o lume fără graniță
Câteodată stau și mă gândesc: oare unde aș fi fost acum daca aș fi rămas acasă, în România mea dragă, în casa părinților, până aș fi terminat facultatea? Pot numai să presupun, să vizualizez o ipoteză care-mi rulează în minte ca un film într-un cine-matograf prăfuit cu amintiri perene.
Aș fi terminat facultatea de jurna-lism și probabil aș fi scris pentru un ziar, pentru că televiziunea nu m-a tentat niciodată. Aș fi fost probabil măritată, deja aș fi avut copii, vrând - nevrând, ca să scap de gura părinților și a rudelor și să intru în rândul foștilor colegi de liceu sau facultate. Și atunci ce s-ar mai fi putut întâm-pla? Cam atât, simplu, banal, mono-ton până la moarte, aș fi intrat în pas cu realitatea mondenă care ne roade urechile zi de zi: familie, copii, bani și o vilă prin Eforie Nord, posibil, dacă aș fi fost norocoasă.
Dar eu, ca să-mi întorc soarta cu fundul în sus, am ales să-mi urmez inima de adolescent neconformist, într-o perpetuă căutare a iubirii absolute, perfecte, a teoremei care definește dragostea infinită, dincolo de viață sau moarte.
Când am plecat de acasă cu două valize și o sută de dolari împrumutați de la tata, la 19 ani, ideea patriotis-mului nu mă afecta prea mult pentru că este un etern mit pe care noi oamenii nu-l conștientizăm până nu trecem printr-o situație care să ne afecteze personal, o simplă teorie de la părinți sau din cărți nefiind suficien-tă; până nu suntem departe sau pier-dem ce ne e drag cu adevărat, nu-i realizăm valoarea. De ce oare? Este pură ignoranță sau faptul că mereu avem nevoie de dovezi palpabile pentru a crede în ceva sau cineva?
Am devenit oare atât de cinici încât ceea ce ne-a fost dovedit chiar și prin sacrificiile înaintașilor noștri nu este de ajuns să ne țină ancorați într-un prezent în care națiunea și patria încep să se decoloreze sub razele puternice ale globalizării?
Aseară mă uitam la "Braveheart", unul dintre filmele mele favorite. Filmele exagerează legenda pentru a impresiona, însă esența rămâne valabilă chiar dacă detaliile sunt predispuse la multe exagerări nerealiste. Personajul principal, jucat de Mel Gibson, evidențiază, într-o manieră absolut spectaculoasă, sacrificiul unui martir scoțian care își apară marea iubire și țara de invadatorii englezi. Însă acesta este doar un exemplu în istorie, precedat de multe alte pilde de patriotism și suferință din dragoste datorită cărora unele țări și-au păstrat independența temporar sau au căpătat-o permanent.
Mă uit în jur, văd America, o națiune alcătuită în mare parte de emigranți din toate țările de pe glob și mă întreb - oare nu este această țară un exemplu a ceea ce lumea întreagă poate deveni la un moment dat, în viitor, când faptul că ești român, englez sau chinez va fi egal cu zero; când culoarea pielii strănepoților noștri va fi nedefinită, iar limba pe care o vor vorbi va fi o combinație între fragmente din alte limbi cu o structură bazată pe engleză, sau cine știe, poate chiar chineză?
Atunci când emigram, când ne părăsim țara și o lăsăm în voia celor care rămân în ea, o trădăm; o trădăm pentru că o abandonăm pentru speranța unei vieți mai bune în altă parte; singura justificare este dacă am fost persecutați sau dacă familia sau copiii ne erau în pericol. Chiar și așa, nu avem oare o datorie față de țara mamă unde am văzut lumina zilei, datoria să o protejăm de elementele dăunătoare, să ajutăm într-un fel sau altul prin acțiunile întreprinse de noi în afara ei, militând pentru ea și cei rămași acasă? Este posibil, foarte posibil, la nivel individual sau de grup, folosindu-ne de înzestrările dăruite de natură, sau șlefuite de timp și experiență, învățătură și educație.
Un prieten român de aici din Chicago a avut o perspectivă puțin diferită când i-am prezentat ideea și probabil că majoritatea românilor plecați de acasă sunt de acord cu el: "Romanii spuneau: Ubi bene, ibi patria - adică țara mea este acolo unde-mi este bine mie".
Cine sunt eu să judec pe cineva, oricine, în această privință sau oricare alta? Nimeni, poate, însă îmi mențin dreptul la propriile opinii, și-mi dezvolt felul de gândire după propriile mele reguli, cele învățate de la tata, pe care el le-a învățat de la tatăl și bunicul lui, și din ceea ce văd, aud sau citesc.
Se spune că "sângele apă nu se face", expresie ce poate fi expusă la o varietate de interpretări. Acolo unde ne este izvorul vieții ar trebui să ne fie și loialitatea, fie că trăim temporar sau poate permanent pe alte tărâmuri, influențați de o societate fluidă care ne atrage și ne absoarbe uneori fără să ne dăm seama. O datorăm Româ-niei noastre dragi, să facem ceva, orice ne stă în putere, să o reprezen-tăm cu mândrie acolo unde suntem, începând prin a-i picta imaginea nobilă pe care o merită, câștigată de predecesorii noștri, motivul pentru care ne putem numi români și nu altfel, să fim mândri de ea și să o menținem acolo sus în inimile noastre ca pe o stea ce ne reprezintă; să importăm cumva valorile culturale învățate de la alte nații și care pot ajuta generațiile viitoare, să punem suflet în a repara ceea ce este corupt de otrava unei mentalități infiltrate de comunism, care a demolat o mare parte din ceea ce strămoșii noștri se chinuiseră sa construiască fizic și moral în România; să găsim un tratament, dacă nu chiar antidotul la corupția otrăvitoare și fără limită ce o acaparează mai mult pe zi ce trece. România are nevoie de noi toți, oriunde ne-am afla, acasă sau peste hotare.
Va urma
(Foiletonul Gabrielei S. poate fi citit în edițiile de week-end și de luni ale ziarului "Cuget Liber")
