Destăinuirile unei emigrante din Constanța Cronică de peste Atlantic (XXX)

Foileton de Gabriela S.

Arta de a trăi (I)

Fiecare persoană vede un obiect de artă într-un fel diferit când lasă tenebrele gândirii să învăluie acea piesă, în adâncime, peste superficialitatea formei în care se prezintă realității vizuale. Un artist își expune trăirea, emoțiile intense și imaginația într-o pictură, sculptură sau orice altă piesă menită să rețină atenția vizitatorului opac la simțămintele ecvestre transpuse de artist în opera sa. Puțini sunt cei ce pot trece dincolo de bariera vizuală, cei ce pot aprofunda măreția și abisul sentimental pe care se bazează o operă. Din păcate, de cele mai multe ori, operele de artă sunt privite cu superficialitatea specifică omului contemporan grăbit să le admire exteriorul sărăcit fără a le observa frumusețea emanată din interior, respec-tiv gândirea artistului transpusă în operă.

Acei puțini artiști cu un dar divin sau talent, produc efectiv minuni care înșeală trecerea timpului și devin eterne. Însă, înzestrarea naturii mamă, în sine însăși, nu este de ajuns pentru a crea un lucru care va intra în istoria artei, ci timpul și sufletul investite în finisarea operei și materializarea ei, sunt categoric fundamentale, nu numai pentru artist, dar și pentru posteritate.

Pe lângă talent și timp, elementul vital în procesul creației este inspirația.

Tudor abandonase sculptura pentru ceva timp. Mult, aș spune eu. Însă știam că această calitate înnăscută, de artist predestinat, pe care o văzusem în lucrarea lui, omul de lut care se dezbracă de propria-și piele, nu era decât adormită și nu moartă pentru vecie. Săptămâna trecută, într-o joi după-amiază, după ce am schimbat câteva mesaje, mă anunță înflăcărat deja de adrenalina competiției, că intră într-un concurs de artă în care mai mulți artiști se închid într-un studio pentru 24 de ore, urmând ca la sfârșit să-și expună operele create în acel interval de timp spre a fi jurizate. Cum spun americanii, asta a fost "music to my ears" (muzică pentru auz), având în vedere că de un an și jumătate de când îl cunosc, am așteptat cu ardoare momentul în care va sculpta din nou, altceva în afara celor câteva păpuși de colecție pentru comision. "Am să lucrez la cadoul pentru ziua ta pe care ți l-am promis", mi-a scris. Pe lângă focul de tabără pe care-l făcuse pentru mine în acea zi, îi cerusem o piesă, orice ar fi vrut el să lucreze, de care aproape uitasem, crezând că și el a uitat în aceeași măsură. Concursul începea la 4 după-amiaza, undeva în Pilsen, o zonă în sudul orașului Chicago, precum îmi spusese el. I-am răspuns doar atât: "Mă bucur enorm pentru tine!"

Va urma

(Foiletonul Gabrielei S. poate fi citit în edițiile de week-end ale ziarului "Cuget Liber")