Ananie Gagniuc, născut în Bucovina, venit la Constanța pentru a "culturaliza" dobrogenii, așa cum glumește în stilul carac-teristic, este cunoscut pentru umorul nativ, folosit cu multă pricepere în scrieri și la festi-valurile de umor. De profesie este ofițer, într-o perioadă fiind șeful Cercului Militar.
- Publicitate -
Epigramist, scriitor și dramaturg, a avut o perioadă de absență din spațiul public, din cauza unor probleme de sănătate. A revenit în forță, glumeț și energic, împărtășindu-ne faptul că lucrează la o piesă pentru Horațiu Mălăele. O are alături pe doamna Magda, "viitoarea sa văduvă", așa cum o numește, jovial, care îl susține în demersuri personale și profesionale.
Îl putem vedea în cea de-a treia sâmbătă a fiecărei luni la Prăvălia cu Umor (cu sediul la Cercul Militar), unde este pre-ședinte onorific. Pe vechii săi cititori îi anunță că încă e viu, cu mențiunea "poate" (urmând în-demnul filosofilor de a ne îndoi despre orice).
- Aveți un nume foarte ciudat.
- Ananie mă enervează, că de la Ananie la "nani" e un pas. Acest Ananie vine din Biblie, Gagniuc cred că e nume ucrainean, eu fiind din Bucovina.
"Umorul adevărat
e cel cu adâncime
și subtilitate"
- Ce transformări a suportat umorul în România?
- E adevărat, umorul s-a schimbat de la revoluție încoace, dar umorul peren e cel de calitate, cel care rămâne. Mentorul meu, Valentin Silvestru, a fost un deschizător de drumuri. Lui îi datorez foarte mult din ceea ce sunt. Atunci când mai alunecam spre un oarece umor, nu vulgar, dar pe alocuri grotesc, îmi zicea: "Domnule Gagniuc, opriți, nu e acesta umorul care va rămâne!". M-a canalizat pe un umor de calitate. Între timp s-a îngroșat și umorul negru, pentru că nea-junsurile îl generează. Dacă în străinătate cineva spunea "am cumpărat 5 kg de brânză și unul de carne", ai fi răspuns: "Da, și?". Or la noi, când spunea cineva asta pe vremea comuniștilor, râdea lumea. Umorul adevărat e cel cu adâncime și subtilitate…
- Cum ne veți demonstra în continuare că sunteți viu?
- M-a rugat Horațiu Mălăele să scriu pentru el o piesă care se va numi "Comedie de groază". Vreau să scot și o antologie cu tot ce-am scris în 30 de ani. Va fi o carte de căpătâi, dar n-o să mă căpă-tuiesc. Va fi ca un cântec de le-bădă. Apropo de lebede, mie îmi place foarte mult umorul sec. Îi spuneam cuiva, care însă nu gusta bancurile seci: Cum deo-sebești lebăda de lebădoi? Mergi pe lac și arunci firimituri, dacă vine ea e lebăda, dacă vine el e lebădoiul.
- Îl știți pe cel cu șarpele? Un șarpe spune: "Voi fi scurt". Și l-a călcat trenul.
- Da, e bun. Eu zic altfel: contrar înălțimii, voi fi scurt. Și mai am unul: Un scoțian era așa de înalt, încât se așeza în genunchi ca să se scarpine în cap. Îmi plac foarte mult și cele seci: - Alo, familia Popescu? - Nu domnule, noi nici n-avem telefon.
- Ați scris și piese de teatru.
- Da. Am avut surpriza ca piesele mele să fie jucate la Fantasio și la alte teatre, din Galați și București. Am scris "Grevă la Fantasio". Pe afișul spectacolului, numele meu apărea chiar sub picioarele unei balerine. (Nu-i singura dată când am ajuns între picioarele cuiva).
Au fost puse în scenă și alte piese de-ale mele: "Nu mințim poporul cu televizorul", "Bărbatul fatal de pe litoral" (nu a fost o auto-biografie), "Mai dați-o-ncolo de politică", "A înnebunit lumea". Au fost mai multe, dar nu-mi ridic sta-tuie. îi las pe alții s-o facă. Am avut o perioadă de glorie, acum sunt pe panta cealaltă, dar sper să renasc vreo 30-40 de ani, după care Dumnezeu cu mila. Mă găsiți pe aleea 8, figura 14.
Apropo de asta, am scris odată o epigramă pentru fostul meu șef, cu care m-am înțeles foarte bine. Era plictisit de activitatea din comandamentul marin și mă trimitea pe mine în locul lui. Astfel că am scris un auto epitaf: "Să vă amintiți mereu de acest om, arză-l-ar focul, aici zace șeful meu, m-a trimis să-i țin locul".
În revista "Litoral" apăreau tot felul de texte. De exemplu, la rubrica Matrimonial erau întrebări de genul: "Sunteți căsătorit? Da, nu, nu știu". Sau "V-ați înșelat soția?" Cu variantele "Da, da, da". Dacă tot am înviat, poate voi relua această rubrică.
"Am rezolvat cu o carte mai mult decât cu o sticlă de whisky"
Am avut șansa de a folosi umorul în profesia mea. Eram privilegiat de statutul de scrii-tor…am rezolvat cu o carte mai mult decât cu o sticlă de whiskey. De-al dracu` dac-ar fi deschis-o cel care o primea, dar conta pentru el.
- Povești de dragoste aveți?
- Îmi plac femeile, chiar și trecute...de 18 ani, care au sub-stanța asta cenușie, nu cenuȘTIE, de a îngurgita o poantă, o scriere aleasă, și viața la cotele ei spirituale mai mult decât materiale.
Am trăit o poveste de dragoste cu o femeie căreia i-am dedicat o poezie. Am trăit împreună trei ani, până când eu am plecat la București, și drumurile noastre s-au separat. Oricum, a fost mai bine așa, pentru că peste 15 ani eu aș fi fost în cârjă, iar ea ar fi fost în cârja altuia.
- Ați avut multe momente one man show. Vă încadrați în curentul stand up comedy?
- N-am spontaneitatea unui stand up comedian. Trebuie să ai o virulență greu realizabilă, mai ales că publicul e eterogen. Nu sunt adeptul acestui stil. În stand up comedy umorul moare imediat, nu e pe termen lung. E umor de moment. Tarele societății rămân, dar trebuie să îl prinzi în așa fel încât să aibă continuitate. Umorul adevărat rămâne.
- Ați suferit o operație com-plicată. Ați reușit, din fericire, să o luați de la capăt.
- Da, am avut niște probleme cu coloana, care m-au cocoșat eram simbolul umilinței românilor. Acum am în spate două tije, sunt metalizat, am valoare. E metal nobil, mi s-a zis că trebuie să mă feresc de fulgere. Și la aeroport o să bâzâie. Mai nou, mi-e frică de profanare de morminte. Înainte, se furau dinții de aur, acum se fură metalele nobile. Doctorul a dat cu paloșul în trei locuri și, din păcate, nu mai pot să particip la Miss Litoral cu spatele ăsta. Pe deasupra, sunt foarte ofticat că am ratat campionatul de haltere de anul acesta. Am două tije și patru șuruburi, e ca un tablou acolo. Sper să se obișnuiască metalul cu corpul. E singurul lucru tare care a mai rămas în corpul meu.
- Care e motivația dvs.?
- Încerc o lacrimă de râs într-un ocean de necazuri, încerc să fac omul să zâmbească, așa cum a spus odată Chamfort: "O zi fără un zâmbet e o zi pierdută". Am și eu tristețile mele – unele provinciale, altele capitale. Vreau să spun că am marea bucurie că aduc printr-o vorbă zâmbetul pe chipul unui om chiar obosit, trist. Chiar și când eram la spital, cream momente fru-moase, în toată durerea aia unanimă.
Doamnei Magda
Frumos i-e chipul și trupul și piciorul,
Prin bluză mi se pare c-ating un sân incert,
De-ntunecimea nopții o doamnă trage storul
Oprește-mă la tine, o clipă frânge-mi zborul,
C-o sărutare lungă și-o cană de vin fiert.
