A fost odată ca niciodată

Motto: "Neputând să facem ca cel drept să fie puternic, am făcut astfel ca cel puternic să fie drept" (Pascal)

Se făcea că era odată, ca niciodată, un tânăr frumos, un pic bronzat, ambițios din cale afară. Nu avea el cine știe ce comportament tolerant în interacțiunea cotidiană - în sensul că, dacă oamenii (muritorii de rând, se-nțelege) mergeau la el cu probleme "le dădea cu flit" de nu se vedeau - și nici nu-și cenzura senzația de iritare atunci când cineva îl zgândărea cu vreo întrebare, zice-se "nelalocul" ei. Simțul său critic se manifesta cu precădere la adresa celorlalți și mai puțin sau chiar deloc atunci când venea vorba de propria-i persoană.

Interesant era faptul că, pe lângă tânărul la care din când în când te puteai uita, la fel cum te puteai uita la soare, mișunau într-o febră nebună, bolnavă, de toată jena, niște trepăduși respingători, cu măștile pictate frumos și care funcționau, cu toții, pe post de bufoni ai regelui. Căci tânărul era, în felul său, un rege adulat, idolatrizat, iubit, dar antipatizat, criticat și urât în egală măsură. Nimeni altul nu reușise, până la el, să înglobeze paradoxul atâtor simțăminte. Cert este că, de la dragoste la ură, toți "oamenii lui" oscilau continuu, ba mai mult, unii care până atunci se declarau fervenți susținători ai altor crai, veneau acum, în genunchi, să pupe mâna cea mai bronzată. Uneltiri, trădări, secrete și minciuni, "dezbrăcări" rușinoase de doctrine și "îmbrățișări" rapide de politici și programe care până atunci le erau străine (ei așa se jurau) - cu asta se ocupau mulți, parcă prea mulți dintre oștenii de la Curte. Mă rog… vorba vine "oșteni". Niște trădători ordinari care și-au pierdut și ultimele urme de fair play și integritate.

Și povestea nu se întâmpla pe la o mie opt sute toamna, ci încoace, mult mai aproape de timpurile noastre, din ziua cea mai lungă a anului și până în aceea când soarele stătea cel mai puțin pe cer, indiferent de anotimp, de ore, de momente mai mult sau mai puțin oportune. Păpușarul, numit ceva mai elegant "demiurg", trăgea de sfori într-un mare stil, lipsit, totuși, de orice talent regizoral, în timp ce, din mânuțele și gurițele lor agitate, bufonii luau din stânga și dădeau în dreapta, își vindeau fără să stea pe gânduri prietenii și apropiații, având grijă ca atunci când fac asta să-și asume și statutul de victime. "Săracul X, cum s-a dat el cu dracu' acum, că a trecut podul, poate-i mai pică niște firimituri, niște resturi, ceva, dacă tot e pe cai mari tânărul la care se-nchină".

Asta era trista poveste a vânzătorilor și a cumpărătorilor de… tot: de oameni, de caractere, de cartonașe ridicate atunci când trebuie și numai pentru cine trebuie. Și nu aveau habar de rușine, de un soi de solidaritate față de cei care le-au fost aproape vreme de câțiva ani, nici vorbă de gesturi de autocritică sau de dispreț față de propriile lor acte.

Dar cel mai trist din toată povestea asta e faptul că oamenii ăștia, chiar dacă purtau ochelari cu lentile scumpe și rame de fițe, își pierduseră vederea. Nu-și mai ghiceau chipurile hâde, marcate de prețul atâtor și-atâtor trădări, de gustul amar al amicițiilor din interes. Și pentru că, poate (doar poate), undeva în sinea lor știau că cel mai bun e totuși atât de strâmb, au făcut astfel ca cel mai strâmb să fie cel mai bun. Și se-ntâmpla de parcă totul era ieri.