Aouă-leu

Într-o bună dimineață, când Paul Năsăudeanu se trezi în patul lui, după o noapte de vise zbuciumate, se pomeni metamorfozat într-o gânganie înspăimântătoare. Era un leu, verde și lucios, ca o insectă din pădurea ecuatorială. Probabil e o închipuire, un truc meschin al REM-ului, își zise Paul și încercă să-și tragă pătura peste ochi. Când ce să vezi? În loc de mâini îi crescuseră aripi de vultur, alb-gălbui, deloc practice. Încercă să prindă pătura, dar eșuă lamentabil. Se pregăti să înjure, meditând preț de câteva secunde la arborele genealogic al sorții. Are soarta o mamă, are morți în familie? Simple detalii. Alese un "Să-mi bag" clasic și încercă să pronunțe cuvintele, însă nu reuși decât să-și ciobească un dinte în crucea masivă pe care cineva i-o pusese în gură. Până aici, își zise Paul și începu să se târască de sub pătură, folosindu-se din plin de corpul alunecos, plastifiat. Căzu pe mochetă și porni încet spre baie. Metamorfoză, coșmar, criză de 30 de ani, orice-ar fi, tot trebuia să se spele pe dinți. Ajuns pe hol, fu lovit în plex de curent și, în timp ce zbura neputincios, își dădu seama cât de anemic este. Ateriză lângă o oglindă și mai că leșină de spaimă. Îi crescuse barbă și chelise, o inversare totală față de cum era când se culcase. Nici nu mai semăna cu el, ci aducea poate prea mult cu Nicolae Iorga. Studiindu-se mai atent, observă că avea în buzunar două floricele albastre (n.r. - lumânărica-pământului, trăiască Google!). Hotărî să le păstreze. Pe spate avea tatuată o biserică, ceea ce i se păru de-a dreptul insultător. Mai avea și un cod, înscris cu litere roșii - 051D2525802. Probabil un număr de identificare. Hm… asta înseamnă că suntem foarte mulți. E bine, înseamnă că sigur găsesc pe cineva ca mine, își zise Paul. Sub aripa stângă dădu peste un post-it, pe care scria "Banca Națională a României". Apărea și o semnătură a unui anume guvernator, pe numele său Mugur Isărescu. El trebuie să știe ce și cum, decise Paul. Trebuia să ajungă cumva acolo. Sări de la oglindă și plană până la ușă, unde găsi patru zerouri, pierdute la denominare. Și le montă pe aripi și demară în forță. Ținta - cel mai apropiat bancomat. Ajuns acolo, o mitui pe casieră cu cele două flori albastre și fu inserat cu eleganță în mașinărie. Destinația - capitala României. Fu transferat într-un alt leu, mult mai jegos, cu o cicatrice prelungă pe piept, lipită rudimentar cu bandă adezivă. Asta e, nu-și permitea să fie pretențios. Ajunse într-un bancomat de lângă sediul BNR și sări pe trotuarul jegos. Asta să fie partea bună a plasticului ăstuia, se gândi el. Pot să mă spăl imediat. Nimeri în mijlocul unui protest sindicalist, unde toată lumea încercă în zadar să pună mâna pe el. Majorări în sus, majorări în jos, beneficii, salarii, un plânset prelung și enervant al unor oameni care nu înțelegeau prin ce coșmar trecea bietul Paul. Tocmai ce îi înjura de mamă și râdea de ei cu gura lui Iorga pentru că făceau proteste la minus 15 grade Celsius, când, de-odată, apăru o unitate de intervenție a Ministerului Finanțelor, care îl ridică pe sus din mijlocul mulțimii. N-ai cum să ajungi la popor, ești al statului, micuțule, îi zise liderul task force-ului MF, pe care îl chema Sebastian. Tipul ăsta n-avea vești prea bune - urma ca Paul să mai slăbească, să-și piardă puterea de prindere a obiectelor din jur. Și el, și toți frații lui erau în aceeași situație, îi spuse Sebastian. Mai puțini pe zi ce trece, mai izolați, sterilizați și împiedicați să se reproducă în condiții normale, împărțiți între oameni ciudați, fără niciun atașament pentru un astfel de leu verde și lucios. Era prea mult! Paul sări din jeep-ul lui Sebastian și o luă la picior prin București, căutând ceva de mâncare. Din păcate, nu prea reuși să facă nimic cu cei 100 de bani pe care îi avea la el. Își luă niște semințe și o țigară și se lipi de geamul unui magazin de electronice. La televizor apăru Mugur Isărescu. Nici el nu avea vești foarte bune. Chipurile era nevoie de patru lei ca să se poate lua la harță cu un Euro (Oare ce animal să fie și euro ăsta? Carnivor, cel mai probabil). El nici măcar un leu întreg nu mai era. Rămăsese doar o mică monedă, pe care scria 50. Ajunse la concluzia că nu prea avea ce să facă, așa că își luă o gumă de mestecat, ca să mai șteargă din amărăciune. Primi rest tot o gumă de mestecat, ceea ce îl enervă îngrozitor de tare. Se înserase deja, iar Paul nu mai făcea nici doi bani. Ajunsese o monedă arămie, cu un unu mare pe piept. Nici la bancomat nu-l mai primiră, în ciuda insistențelor sale. Nici măcar cerșetorii nu acceptară să îl ia la focul lor de tabără. Se furișă într-o sală de cinema, unde rula un film cu avatare, iar paradisul fiscal de pe Pandora îl deprimă atât de tare încât se aruncă într-un pahar cu cola și se sinucise. Sfârșit.