Despre oamenii mari vorbesc uneori cu o oarecare teamă. Despre oamenii mari care mi-au fost dragi vorbesc cu o emoție fără margini. M-am decis să scriu despre maestrul Octavian Paler cu teama unui om care crește, față de un om care, dincolo de toate, rămâne. Paler rămâne, astăzi, unul dintre modelele de opinie la care mă-ntorc cu entuziasm. Maestrul continuă să fie una dintre acele figuri în fața căreia mă-nclin. Pentru pesimismul său asumat, pentru un paradoxal (uneori) optimism, pentru disperarea de a fi crezut în ceea ce spune dar, mai ales, pentru puterea de a-și fi susținut neobosit fiecare cuvânt, fiecare idee, fiecare diagnostic.
- Publicitate -
Nu știu dacă a fost omul mare al unei culturi mici. Nu știu nici dacă, anacronic așa cum era, a bănuit cât de mult vor persista definițiile, scrierile, paradoxurile sale. Paler spunea că "acestea sunt vremurile fast-food-urilor și digestiei încete; oamenilor mari și caracterelor meschine; profiturilor rapide și relațiilor superficiale".
De aceea nu pot să nu mă întreb ce ar fi spus maestrul astăzi despre băltoaca în care, în an electoral, ne scăldăm într-o nesimțire bolnavă. Ce ar fi analizat el mai întâi: eșecurile unor penibile alianțe, moarte încă dinainte de a se fi născut (ceva gen PSD-PNL, altfel spus oscilația între stânga și dreapta) sau ipocrizia unui uninominal care, cu o mână dă, iar cu alta ia? Ce-ar fi simțit Paler față de din ce în ce mai oribila scenetă care se joacă în decorurile politicii autohtone?
Oamenii nu par să-și mai risipească viața în sensuri. O risipesc în invective, injurii, în lupte grotești prost regizate, în promiscuități greu de imaginat. O consumă pe bani mulți, aceiași bani care, continuu să o spun, ar salva de la moarte câteva zeci de suflete. Fiii risipitori ai clipei prezente răstoarnă, fără să le pese, toate semnificațiile unei lumi care ar fi putut să fie, dar care, din motive care țin, totuși, și de noi, nu este. Mai bună, mai puțin înclinată, mai lipsită de putregaiuri, de consilieri locali și județeni ale căror conștiințe nu mai dovedesc nimic, de miniștri despre care ți-e rușine să spui că-s ai tăi, de candidați la tot felul de funcții, pe care nu-i mai apasă nici urmele de pe mâini, nici petele zilelor de ieri. Probabil că "prietenii" știu ei de ce.
Cred sincer că lui Paler i-ar fi fost scârbă. În același timp, cred sincer că nu s-ar fi dezis de radiografia unei politici care, ca o sugativă, absoarbe acum tot ce e mai murdar, mai prost orânduit și mai urât ales. Ar fi avut tăria opiniilor personale, aceea care unora dintre noi ne lipsește.
Știu că pe 7 mai se împlinește un an de la moartea lui Octavian Paler și nu acum. Dar parcă prea l-am uitat, parcă prea nu mai vorbește nimeni despre el.
