Cum au devenit huligani

Guvernanții sunt buni. Spirite luminate, profund preocupate de binele cetățeanului de rând. Parlamentarii, la fel. În tumultul politicii zilnice, acești oameni sprijină electoratul să mimeze, și el, procesul democratic. Toți politicienii, fără excepție, sunt niște oameni de cea mai bună calitate. Sunt eu rea că nu văd și nu vreau să văd cât este de roz, de fapt, viața de după divorțul PD-L - PNL, de după "epurarea" pesedistă (care însă, după toate semnele, nu a dat rezultate), de după instaurarea a ceea ce, uneori, liberalii numesc "neutralitate morală".

Dacă m-aș fi oprit la rândurile de mai sus mi-ar fi fost rușine. Dacă aș fi scris doar "ce bine", "ce cool" și "cât de ușor este totul" ne-am fi mințit dintr-o comoditate absurdă și prostească.

După ce parlamentarii au votat, cu aplomb electoral și tupeu de cartier, captivi ai propriilor interese, evident, majorarea pensiilor lor, iată că a venit rândul magistraților să contribuie la conturarea acestei societăți tribalizate care este azi România. Și spun "tribalizată" în cel mai… derizoriu sens al cuvântului…

Rahitismului politic, atrofierii spiritului comunitar, frustrărilor și complexelor pe care le dezvoltă, de ani buni, o lume pe care nu știu dacă mai am cuvinte s-o definesc (pendulez de la un entuziasm pe care nici eu nu mi-l explic uneori la o stare de dezgust care amenință să se permanentizeze) li se alătură, mai nou, un soi de violență gregară a unei categorii care, cel puțin la nivel teoretic, reprezintă legea, dreptatea. Dar cum nu cred în utopii de genul ăsta am avut întotdeauna rezerve în ceea ce privește justiția din România. Chiar și așa, însă, explicațiile Lidiei Bărbulescu, președinte al Consiliului Superior al Magistraturii, referitoare la intenția de a solicita CCR declararea drept neconstituționale a textelor de lege legate de caracterul public al declarațiilor de avere și de interese ale judecătorilor și procurorilor mi-au dat sentimentul că, așa cum am mai spus-o, trăim într-un "Turn din Pisa" care, deși e înclinat până aproape de pământ, refuză să cadă. Să fiu eu singurul cetățean cu drept de vot care remarcă stângăcia, inconsecvența, amatorismul clasei politice autohtone și, deopotrivă, al magistraților români?! Să fiu singurul alegător care, în dilema exercitării dreptului la vot, constată, cu o greață fără margini, că acestor oameni le lipsește complet lectura realistă a unei realități care agonizează?

Liniile de dezvoltare a României, fie ea și pe termen mediu, se estompează. În ritmul în care aranjamentele păguboase blochează transparentizarea ghetoului în care trăim și ne exprimăm zilnic, avem toate șansele să fim aruncați peste bord de Comisia Europeană. Dar… cui dracu’ îi pasă?! Somnul cointeresat al politrucilor și, deopotrivă, al magistraților, debutează la "instaurarea" unei noi guvernări și se finalizează cu fiecare zgâlțâit (destul de anemic, din păcate) al opiniei publice. Din păcate, însă, aceasta din urmă rămâne personajul disperat din filmele mute. Și asta pentru că mimica și gestica o ajută prea puțin în contextul acestei "haiducii justițiare".

Inevitabil, mă întreb: cum au devenit huligani? Când s-a întâmplat asta? Să fi fost jemanfișismul lor un apanaj al "parazitismului" lui 2008? Să fi fost "magistrala" lor ipocrizie și impostura cele care au compromis până și revolta cetățeanului de rând?

M-a întrebat un cititor cu cine voi vota la parlamentarele din toamnă. Deocamdată, am ales să nu aleg. Eu nu votez huligani, saltimbanci și mercenari. În fiecare zi simt apropierea acestor personaje inclasabile. Și în fiecare zi aștept omul care să creadă, și el, în ce spune. Nu de alta, dar parcă tot n-aș vrea să rămân cu votul meu în buzunar.