Oricât aș oscila între două lucruri proaste, întotdeauna am senzația că cel pe care îl aleg până la urmă este, de fapt, mai prost decât primul, cel pe care l-am refuzat inițial. Anul acesta, de Crăciun, m-am dat de ceasul plictiselii încercând să găsesc un program care să-mi merite cât de cât atenția. Dificilă mi-a fost tentativa de a opta, dintre toate cretinismele dezinvolte anunțate cu surle și trâmbițe, pentru o replică a cărei valoare se ridică la mai mult de doi lei.
- Publicitate -
Momentul tristeții a fost însă acela în care, din tabloul mahalagizării realității actuale s-a desprins imaginea nostalgicilor care au vizitat mormintele fostului dictator și al Elenei Ceaușescu. (Curios cum câte o Elenă marchează viața președinților, foști sau actuali). Mi-a fost milă de oamenii ăștia, dezmoșteniți ai soartei care, pentru motive numai de ei știute, au sărbătorit majoratul României postdecembriste printr-un pelerinaj la cimitirul Ghencea. Mi-a fost milă de rătăciții eternei tranziții, cei care au pierdut gestul oricărei îndrăzneli. Ei nu mai spun, pe fondul profundelor carențe sociale și politice actuale, în ce cred, dacă mai cred. Nu mai țipă, ca în 1989, cu un elan susținut doar de istoria unor lungi suferințe și așteptări, că vor ca ceva să se schimbe fundamental. Nu mai ies în stradă și asta pentru că, pentru mulți dintre ei, strada a devenit casă. Paradigma inegalităților de tot felul i-a înghițit cu totul.
Trebuie să recunosc totuși că nu știu ce mi s-a părut mai trist. Mărturisirea, cu 18 ani mai târziu, a unei identități de tip puzzle în care multe dintre piese, parcă prea multe chiar, au rămas tributare unui regim comunist sau faptul că, astăzi, societatea civilă nu mai are modele politice.
Lumea nu mai cuteză, în plină epocă a eliberării de frustrări, reproșuri și acuzații să acorde un vot de blam clasei politice a momentului și altfel decât prin absenteismul la vot. Inerția jocurilor "hahalerelor" politice actuale dezgustă prin mizele disputate dar, mai ales, prin nesimțirea rezultatelor. Din punctul ăsta de vedere, am din ce în ce mai des impresia că aleșii poporului s-ar grăbi să spună electoratului, pe tonul unei calde urări tradiționale, "Ce bine-mi pare că ai luat țeapă, ce bine-mi pare că ai pierdut".
Revenind, Crăciunul ăsta vesel, plin de armonia unor bucurii venite din suflet, mi-a fost ușor clătinat doar de oscilația între posturile de televiziune. Pentru că n-am știut dacă e mai puțin periculos sau trist să aleg oribila catastrofă regizorală în care au jucat, pe vreme când încă erau împreună, J-Lo și Ben Affleck sau eșuarea, la 18 ani de la revoluția din decembrie 89, în disperări doctrinare ratate. Din an în an sosesc la geam nostalgicii lui Ceaușescu…
