Disperarea vine pe apă

Parcă îi văd, parcă le simt disperarea mută, plânsul care nu se mai aude… Au fost ani în care se rugaseră, pe timpul secetei, pentru un strop de ploaie care să le salveze recolta, ca să aibă ce mânca…

Acum… au pielea încrețită de apă, picioarele le sunt vinete, iar în ochii lor nu vezi decât un amestec dureros de neputință, un soi de resemnare, o supărare apăsătoare, dar peste care domnește, fără doar și poate, o nemărginită disperare. Bătrânii au apucat, în accesul de panică care i-a cuprins pe toți, să ia "o poză din vitrină", de când erau ei tineri, una din acele fotografii cu marginile ondulate, fotografii sepia marcate de anii care s-au dus și care, așa cum știu și ei prea bine, nu se mai întorc.

Femeile se gândesc la făina care s-a risipit, la mălaiul care acum e sub ape, la toate dorurile lor de-o viață, la copii și la nepoți, la toate prin câte-au trecut. N-au crezut că inundațiile din anul ăsta o să le ia totul… Cei cu frică de Dumnezeu spun, după ce au plâns și s-au rugat ore și zile în șir că "așa a fost voia Domnului".

Cei mai tineri, revoltați, nervoși, prea triști ca să mai încerce să-și mai cenzureze înjurăturile în fața celor mici se întreabă de ce a trebuit să li se întâmple tocmai lor asta. De ce?

Școala din sat, care are și o bibliotecă, e undeva mai sus, pe un deal. Se vor adăposti acolo. Cum să le explice ei copiilor că nu mai există "acasă", că această casă nu e, de fapt, a lor, și că acolo unde s-au născut și au crescut s-a dus pe apa inundațiilor?!

Profesoara de religie din sat a găsit un teanc de ziare. Singurul cotidian la care aveau abonament. Dezleagă sfoara cu care au fost legate și, ștergându-și nasul pe mâneca bluzei, ia la mână edițiile din ultimele luni. Într-un număr, pe prima pagină, "ca să rupă gura târgului", guvernul promite pensii mai mari, celelalte partide sar care mai de care, de parcă ar fi la o licitație de lucrări de artă mediocre, dar de mare fiță, să promită oamenilor un trai mai bun, un nivel de viață mai ridicat. Se uită și nu-i vine să creadă. Ce fraieră a fost! Dacă ar fi cum spun ăștia, cum explică clasa politică de azi sau, și mai bine, cum desenează ăștia de la "edvărtaizing" politic, românii sunt niște fericiți, cineva promite, ei cred ce li se spune, mai au de așteptat, e drept, până după alegerile parlamentare din toamnă, dar zilele lor vor fi mai "cool", mai cu soare, mai cu chef… Să aibă doar "puțintică răbdare", bunăstarea va veni contracost, pe un vot, fericirea va fi în rate, dar chiar și așa, merge… Numai să-și îngroape părinții, frații, surorile, să-i scoată de sub ape, de sub mâl.

Între timp, de la biroul din lemn de palisandru, în cămașa de firmă (între noi fie vorba, a costat "doar" cinșpe milioane), în pantaloni scurți și șlapi, că doar la TV nu se vede, un domn distins vorbește despre proiectul clasei politice, despre perspectiva autoidentificării cu modele de succes, despre cel mai ambițios proiect de integrare în UE. Elanul vizionar al candidatului la parlamentare trădează ambiții frustrate de om care "vrea să fie cineva", "să aibă un cuvânt de spus", de acolo, dintr-un fotoliu de parlamentar sau, mă rog…Ideea e să fie și el pe-acolo, băgător de seamă.

Amărâții ăia așteaptă ca autoritățile, oamenii, cineva, oricine, să le sară în ajutor, să-i salveze.

O fetiță ține în brațe o păpușă cu ochii verzi, din care curge și acum apa. Ea e mai udă decât păpușa, dar nu mai simte nimic. O strânge la piept, să nu cumva să răcească. Până la urmă, cine dracu mă cred eu de îmi imaginez că aș putea să le înțeleg durerea?! Probabil că nici într-o sută de ani n-aș reuși să exprim în cuvinte cât au pierdut, cât au suferit, cât de mult își doresc să mai creadă în ceva, în orice, în oricine…