Invidie am simțit atunci când i-am văzut pe turci cântând în cor, cu emoție autentică, imnul lor de stat. La începutul fiecărui eveniment care presupune o scenă și un public, acolo, în Turcia, se intonează imnul. Dacă nu există o bandă, se dă tonul și toți cei prezenți cântă. Tot imnul, articulând clar cuvintele. Dacă există o bandă, este acoperită de vocile publicului, care nu mimează participarea la cor, ci ține să-și manifeste prezența, în mod firesc.
- Publicitate -
Peste plăcerea de a asista la o asemenea exteriorizare de sentiment autentic, s-au adăugat multele spectacole ale unui festival (de la Yalova) care are ca obiective conservarea tradițiilor și crearea unor legături între oameni aparținând aceleiași etnii, indiferent de locurile unde se află pe planetă.
Încercam să-mi amintesc de când nu am mai simțit eu, ca româncă, sentimentul acut de apartenență la o națiune. În școală, pe vremea lui Ceaușescu, atunci când ni se cerea să începem ziua cu intonarea imnului, având în fața ochilor celebrul portret, cu ambele urechi, al dictatorului (o fotografie în care apărea în demiprofil fusese interzisă, căci se găsise un isteț care să spună că dictatorul este într-o ureche), eram plictisiți, refractari din cauza obligativității și cu gândul numai la șotii.
Mă emoționa tare atunci când gimnastele românce, niște fetițe care păreau atât de fragile, dar se arătau apoi atât de puternice și talentate, urcau pe podium, tricolorul se ridica, iar imnul de stat al României, acela cu "Trei culori", acompania performanțele lor. Eram mișcată de comentariul "simțit" al lui Cristian Țopescu, exaltându-mi mândria de a fi "colegă de România" cu Nadia Comăneci.
Mă enerva nesimțirea celor mai mulți dintre fotbaliștii români care era evident că n-au habar de cuvintele imnului și am fost, într-un fel, mulțumită că i-am văzut acum, la campionatul european, cântând, deși am avut o oarecare rezervă văzându-i că răcnesc inutil, parcă pentru a umple cu entuziasm puțin isteric lacunele din joc.
Am simțit la Revoluție (sau ce-o fi fost, atunci credeam în ea) nevoia puternică de a mă duce în capitală pentru a contribui la renașterea unei națiuni. Nu știam să pun în vorbe nevoia aceea, dar am simțit că se întâmpla un lucru măreț. Evident că părinții nu m-au lăsat să plec; așa aș face și eu, cu mintea de azi, dacă m-aș găsi într-o situație similară. Acum știu că ar fi fost stupid, așa cum stupid au murit atâția oameni pentru o schimbare care s-ar fi putut întâmpla fără vărsare de sânge.
S-a sărbătorit ieri Ziua Imnului, pe platoul din fața prefecturii. Puțini constănțeni s-au oprit din drum pentru a participa la festivitate. Imnul exprimă unitatea, iar noi am ajuns să fim atât de dezbinați încât nimic nu ne mai face să-l simțim aproape pe necunoscutul de pe stradă, doar pentru că este român, ca și noi. Necunoscutul este, probabil, un dușman. Chiar și prietenii se dovedesc a fi, de multe ori, dușmani; cum am putea, așadar, să ne alăturăm unui cor alcătuit din străini, potențial dușmănoși? Nu avem relaxarea necesară unui adevărat sentiment patriotic, acela care presupune unitate, ci doar înverșunarea care stârnește un naționalism extremist, acela care-i respinge pe semenii oameni care nu sunt de același neam.
Nu știu exact de ce am ajuns aici, încerc să-mi explic și mă gândesc că dezbinarea pornește de la vârful societății. Românii de rând simt că această țară nu este condusă de oameni cu viziune, oameni care să îi iubească pe ei, ca popor, și să vrea să ridice țara în rândul altor națiuni, ci de persoane preocupate de propriul bine, de propriile familii, de propriile orgolii și dușmănii, de propriile funcții în partide, de propriile interese, în cele din urmă. Ce emoții mai poate să trezească IMNUL, dacă cei pe care i-am ales nu privesc cu respect POPORUL?
