Țin minte că în 1990 aveam niște adidași Puma. Roz, cu arici, și cu două dungulițe bleu. Eram "șmecheră", colegii mei de la grădiniță nu aveau încălțări cu arici. Eu le spuneam "Spuma"… Ce vreți?!, eram mică… Asta se întâmpla pe vremurile când erau la modă "buticurile", "consignațiile", anii în care lumea începuse să poarte jeanși peste tot și oriunde: în parc, la teatru... Nu mai avea importanță faptul că, uneori, făceau notă discordantă cu evenimentul. Blugi să fie, să se vadă...
- Publicitate -
Erau, de asemenea, vremurile în care "mărfurile de Stanbul" invadaseră magazinele, în care cei numiți cu o oarecare invidie "vaporeni" aduceau, mai mult decât înainte, "cameiuri" și "luxuri", cât să ajungă pentru toți.
Tot atunci începuse magia, iluzia câinilor care umblă cu covrigi în coadă în Statele Unite și Canada. Occidentul era privit, de la mii de kilometri depărtare, ca printr-un binoclu. De aici, de unde oamenii renunțaseră cu o bucurie nedisimulată la zahărul și uleiul luat pe cartelă "lumea civilizată" părea un rai, dacă vreți, un fel de "no man’ s land" guvernat însă de bunăstare și fericiri la kilogram, ambalate în hârtii care îți luau ochii.
Cei ieșiți de pe băncile facultăților, dar și oameni care aveau în spate cariere respectabile alegeau calea "străinătățurilor", ca niște globe trotteri care știau doar când pleacă, nu și când se vor întoarce.
Câțiva ani mai târziu, Grecia, Spania și Italia au devenit noile pământuri ale făgăduinței, acolo unde românii, "oameni normali ca tine" (vorba unui slogan repetat de mii de ori pe la o emisiune TV care face bani și audiență din exhibarea suferinței oamenilor), se realizau. Munceau (și încă o fac) până cădeau jos pentru a trimite bani acasă, pentru a estompa suferința copiilor lor, rămași în grija bunicilor, pentru a le oferi ceea ce ei nu au avut niciodată. Ce este mai trist e că atunci când se întorc, dacă se mai întorc vreodată, își găsesc copiii adulți, fetele cu burta până la gură, își găsesc vilele terminate, dar nu-și mai găsesc căminele. Uneori se pierd anii copilăriei, alteori sentimentul acelui "acasă". Pe mulți dintre ei îi înțeleg: firesc, își doresc o viață mai bună pentru ei și pentru ai lor, chiar dacă asta presupune o serie de sacrificii. Pe alții, însă, mai puțin… În goana pentru ziua de mâine o pierd, iremediabil, pe cea de azi.
În urmă cu vreo patru ani, într-una din cele mai triste viziuni, scriam despre o bătrână care, victimă a unui accident de mașină, pătase șoseaua de sânge. În lumea în care trăim noi, strâmb clădită, paradoxală, dureros de meschină, rudele bătrânei vor trebui să plătească o amendă pentru că ea, amărâta aia, a pătat șoseaua de sânge. Mai mult decât atât, șoferul, un tip extrem de nervos, un semidoct cu un lanț de un kil la gât, va solicita despăgubiri. Cum pentru ce?! Cum adică pentru ce?! Pentru că bătrâna i-a îndoit un pic bara de la Merț. Lumea se va strânge în jurul cadavrului, tinerii îți vor da coate ca să ajungă în față, să facă poze cu mobilul, să le pună și ei pe You Tube. Din sacoșa ei se vor rostogoli niște fructe exotice, cumpărate pentru nepoței, fructe aduse din Kenya de Nord, acolo unde niște copii de culoare au trudit pentru ele. "În patria-mumă" fructele nu se mai găsesc, decât injectate și fără gust.
Undeva între jeanșii turcești, sălile de plecări și sosiri ale aeroporturilor, rătăciri și regăsiri, românii s-au pierdut pe ei. S-au pierdut printre șpăgile datele polițiștilor de la circulație, printre funcționari pentru care bunul simț e o rara avis, printre banii trimiși de afară pe plaiurile neaoșe, pentru case în care nu se știe dacă vor îmbătrâni.
Nu mai am adidașii Puma. Nici unii cu arici, nici unii roz. Pentru motive pe care nu le înțeleg nici eu întotdeauna nu vreau să plec. Încă sper că într-o zi, habar n-am când, ne vom dezmetici.
