Lumea în care murim

Am vrut să scriu despre lumea în care trăim. Despre cât e de nebună, de dominată de cele mai dureroase paradoxuri, de oameni care nu mai au (sau poate n-au avut niciodată) simțul penibilului sau pe cel al responsabilității. Dar m-am răzgândit și asta pentru că lumea în care trăim e tot aceeași în care murim.

Nu cred c-ar trebui să existe lucruri - să spunem plantarea de lalele, deschiderea cluburilor de bătrâni sau mai știu eu ce caracatițe - care să atragă atenția mai mult decât faptul că, iată, în orașul tomitan, cu "buletin" european, un om a murit mușcat de câini. Și indiferent că ne place sau nu, evenimentul e o tragedie.

În urmă cu vreo zece zile, opinia publică internațională era scandalizată, la unison cu presa de pretutindeni, inclusiv cu cea din România, de moartea unui câine, "de dragul artei". Ca să vă reamintesc, un artist costarican pe numele său Guillermo Habacuc Vargas a expus anul trecut, într-o galerie de artă contemporană din Nicaragua, o așa numită "instalație": un câine legat cu o sfoară scurtă, aflat în imposibilitatea de a face câțiva pași, lăsat să moară de foame și de sete. Titlul lucrării, în cazul în care acceptăm ca scene de inimaginabilă cruzime să fie numite astfel, era "Eres lo que lees", care s-ar traduce "Ești ceea ce citești". Subiectul: câinele moare încet, iar trecerea de la viață la moarte este instituționalizată ca ceea ce numim "artă". Personal, mă dezic de astfel de forme și expresii artistice, de soiul ăsta de dezumanizare exploatată și promovată în galerii de artă, muzee și paginile revistelor de gen. Urmarea gestului lui Vargas este una cât se poate de surprinzătoare: anul acesta, omul care ucide câini este invitat să expună și la Bienala de artă din Honduras. Am însă o nedumerire: din câte știu eu, artiștii lucrează luni și ani pentru ca opera lor să fie desăvârșită. O fi ucis mulți câini artistul costarican? Pardon: i-o fi lăsat să se sacrifice în numele artei ca să-și perfecționeze tabloul?

Lumea în care murim se vede și la Constanța. E drept, ea nu devine artă, nu suntem invitați să expunem. Vina aparține, cum altfel?, tuturor și niciunuia. Nu știu dacă situația s-ar fi rezolvat dacă cineva, să spunem primarul din Constanța, sau cel din Agigea, sau reprezentanții firmei de ecarisaj ar fi ieșit să spună public "Da, este vina noastră!". La fel, nu știu dacă, în cazul în care timpul ar merge și în sens invers, adică înapoi, s-ar găsi cineva care să se ocupe, la modul cel mai serios, de fenomenul câinilor vagabonzi care își cer dreptul la viață lăsându-ni-l nouă pe acela la moarte.

Lumea nu pare îngrijorată de faptul că un copil care se juca a murit. În schimb, autoritățile locale, părinții, instituțiile care joacă ping pong cu drepturilor omului se declară jignite că vina le-ar putea (doar ar putea!) aparține și lor. În plus, ca fim siguri că suntem expuși tuturor pericolelor, plătim conștiincios taxa de liniște și siguranță.

Eres la que eres? Ești ceea ce ești, ce recunoști sau ce ai vrea să fii? Poate că pentru răspunsul la această întrebare ar trebui să rezervăm o galerie de artă, ca să vedem cum administrația locală devine, din natură vie, natură moartă.