Într-un fel sau altul, mai mult sau mai puțin conștienți, toți suntem îndrăgostiți de toamnă. Așa cum nu există om care să nu fi scris odată o poezie, tot așa nu există om care să nu fi iubit și să nu fi fost măcar odată melancolic la vederea unei frunze ruginii de septembrie.
- Publicitate -
Atunci când observăm că soarele și-a pierdut din putere, că înserarea ne cuprinde brusc și noaptea vine mai repede decât o așteptam, e clar că toamna a sosit.
Rămânem doar cu amintirile verii ce a trecut sau amintirile verilor de altă dată. Și ca un făcut, în mașină, la radio, în septembrie, ne cântă Nicu Alifantis, pe versurile lui Nichita Stănescu: "a venit, a venit toamna...".
Și atunci, ne vine în minte vara care s-a dus pentru totdeauna, cu amintirile ei frumoase, vara care nu se mai repetă niciodată. Și totuși, nu numai de vară ne aducem aminte.
Toamna ne îndrăgostim sau ne despărțim, toamna plecăm pe un nou drum în viață și lăsăm în urmă tot ce vrem să uităm. Toamna încep nunțile, motiv de bucurie, și, tot toamna, începe și un nou an judecătoresc și se reiau procesele de divorț ce au fost peste vară stopate. Mulți dintre noi am trecut prin ambele situații astfel că, o plimbare sub castanii ruginii, ne face uneori să ne derulăm filmul proprie-i vieți.
Mie, toamna, mi-a adus cel mai minunat lucru din viața mea, pe fiul meu, și de 11 ani încoace nu scap niciun moment de a mă bucura de acest anotimp.
Ne gândim apoi că, după toamnă, vine iarna și anticipăm bucuria sărbătorilor și, mai ales, a Crăciunului, sperând că poate, anul acesta, o să ningă. Cât despre primăvară, mi se pare mult prea departe și ăsta e un alt motiv de melancolie. Așa că, deschid radioul și-l caut pe Alifantis, să-l mai aud odată cântând:
"A venit, a venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva
cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.
Mă tem ca n-am să te mai văd, uneori,
că or să-mi crească aripi ascuțite până la nori,
că ai să te ascunzi într-un ochi străin,
și el o să se-nchidă cu o frunză de pelin.
Și-atunci mă apropii de pietre și tac,
iau cuvintele și le-nec în mare.
Șuier luna și o răsar și o prefac
într-o dragoste mare".
Într-un fel sau altul, mai mult sau mai puțin conștienți, toți suntem îndrăgostiți de toamnă. Așa cum nu există om care să nu fi scris odată o poezie, tot așa nu există om care să nu fi iubit și să nu fi fost măcar odată melancolic la vederea unei frunze ruginii de septembrie.
Atunci când observăm că soarele și-a pierdut din putere, că înserarea ne cuprinde brusc și noaptea vine mai repede decât o așteptam, e clar că toamna a sosit.
Rămânem doar cu amintirile verii ce a trecut sau amintirile verilor de altă dată. Și ca un făcut, în mașină, la radio, în septembrie, ne cântă Nicu Alifantis, pe versurile lui Nichita Stănescu: "a venit, a venit toamna...".
Și atunci, ne vine în minte vara care s-a dus pentru totdeauna, cu amintirile ei frumoase, vara care nu se mai repetă niciodată. Și totuși, nu numai de vară ne aducem aminte.
Toamna ne îndrăgostim sau ne despărțim, toamna plecăm pe un nou drum în viață și lăsăm în urmă tot ce vrem să uităm. Toamna încep nunțile, motiv de bucurie, și, tot toamna, începe și un nou an judecătoresc și se reiau procesele de divorț ce au fost peste vară stopate. Mulți dintre noi am trecut prin ambele situații astfel că, o plimbare sub castanii ruginii, ne face uneori să ne derulăm filmul proprie-i vieți.
Mie, toamna, mi-a adus cel mai minunat lucru din viața mea, pe fiul meu, și de 11 ani încoace nu scap niciun moment de a mă bucura de acest anotimp.
Ne gândim apoi că, după toamnă, vine iarna și anticipăm bucuria sărbătorilor și, mai ales, a Crăciunului, sperând că poate, anul acesta, o să ningă. Cât despre primăvară, mi se pare mult prea departe și ăsta e un alt motiv de melancolie. Așa că, deschid radioul și-l caut pe Alifantis, să-l mai aud odată cântând:
"A venit, a venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva
cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.
Mă tem ca n-am să te mai văd, uneori,
că or să-mi crească aripi ascuțite până la nori,
că ai să te ascunzi într-un ochi străin,
și el o să se-nchidă cu o frunză de pelin.
Și-atunci mă apropii de pietre și tac,
iau cuvintele și le-nec în mare.
Șuier luna și o răsar și o prefac
într-o dragoste mare".
