Oare istoria face pași înapoi? Oare România se mișcă în reluare? Oare calitatea guvernării va rămâne aceeași, indiferent de anii care vor fi trecut de la revoluția din decembrie ’89? Mă tot întreb, în ultima vreme, dacă dezbaterea publică se încăpățânează să stagneze la stadiul de simulacru sau, și mai trist, la cel de fidelă reproducere a țigăniei tradiționale… Probabil că vă amintiți prestația lui Vadim de la postul public de televiziune, de acum câteva luni: doar pentru că nu împărtășea același punct de vedere cu "distinsul" politician, un ziarist a fost "alintat" de Vadim în deja clasicul stil "colorat". El s-a ales, în cadrul unei emisiuni difuzate în prime time, cu apelativul "maimuță". Am selectat exemplul ăsta dintr-o paletă largă de scene care, ostentativ și enervant, reproduc imaginile unor neurastenici din ce în ce mai prezenți la kitsch - show-urile zilei.
- Publicitate -
Ce este cu atât mai dezarmant este că ei, frustrații fără microfon, se scălămbăie la orele de vârf pentru că telespectatorul îi cere, tânjește după ei, le aplaudă exhibările celor mai penibile "povestiri de viață".
În altă ordine de idei, starea națiunii e jalnică și din cauza faptului că cetățeanul de rând a renunțat – nu știu dacă din comoditate, dezgust sau dintr-o profundă scârbă, uneori pe deplin motivată –, de bunăvoie și nesilit de nimeni, la dreptul de a decide pentru el, la dreptul de a alege prin vot. Mai mult sau mai puțin firesc, prin abandonul voluntar al vieții politice, el și-a pierdut și reflexul revoltei, al revoluției, al opoziției.
Nemulțumit de mecanismele ruginite ale unei societăți care încă se screme să iasă din ghetoul unei Europe fost comuniste, alegătorul deplânge soarta dezbaterii publice, a proiectelor așa numit politice, a cacofoniei existențiale.
Și pentru că alegerile parlamentare se apropie vom asista, din nou, la trezirea din inerție a celor care, mânați de interese personale și mai puțin de vreun deziderat politic care să-l privească, înainte de toate, pe amărâtul zilei de ieri, de azi și de mâine, vor lătra energic și sfidător despre binele comun. Actorii și figuranții de mâna a șaptea vor perora, ca de atâtea alte ori, despre cum va fi România dacă și numai dacă îi alegem pe ei ca reprezentanți în Parlament, acolo de unde vor ronțăi, cu o plăcere soră cu nebunia, semințe bulgărești.
Adevărul este că, vorba reclamei, sau a bancului… sau, mă rog, a sloganului de duh rapid absorbit în mentalul colectiv: N-ai cu cine! Niște țărani! Problema este însă că țăranii ăștia devaționiști îmbracă chipurile sclaviei și expresiile compromisurilor față de cei care au pâinea și cuțitul. Iar cum cele din urmă se află la cei pe care "poporul" îi desconsideră cel mai mult… rezultatul este previzibil. Poate că istoria nu merge, totuși, înapoi, poate că ne mișcăm mai încet, dar precaut. Cert este însă că, în fața urnelor de vot din colegiile uninominale care vor răsări la toamnă muritorul de rând va da din umeri, debusolat, nelămurit, deloc convins de importanța, de necesitatea votului său.
S-ar putea să nu aibă în cine să creadă, s-ar putea să nu se lase mințit de niciunul dintre ei și asta pentru că n-ai, domne, cu cine: sunt niște bufoni.
