Pentru unii oameni cele mai grave probleme ale contemporaneității sunt SIDA, încălzirea globală, instituționalizarea rasismului și, în unele situații, privarea de drepturi cetățenești. Pentru alții, cele mai stringente aspecte sunt cele legate de revenirea (sau nu) în viața politică a Monei Muscă, de candidații la alegerile parlamentare, de trocurile politice, de "mica înțelegere" dintre mai marii țării. Există persoane extrem de preocupate de faptul că nu și-au cumpărat pantofi din piele de struț, ultimul răcnet din colecția de toamnă-iarnă, dar și altele îngri-jorate de clătitele cu șuncă și cașcaval, pe care "fraierul acela de bucătar nu le-a gătit la temperatura optimă", fapt pentru care numărul de calorii e prea mare pentru o masă de după amiază și, îndeosebi, pentru anumite siluete. Sunt oameni care nu dau doi bani pe faptul că trăim în țara în care birocrația are "meritul" de a distruge, țara în care paradoxul e regele care "se-nclină și ucide".
- Publicitate -
Trei copii de etnie romă au dormit, într-o noapte, pe tărgile unei ambulanțe pentru că centrele de primire pentru minori au refuzat să îi cazeze. În lipsa directorului, singurul, se pare, cu drept de semnătură asupra somnului, asupra liniștii și, în definitiv, asupra vieții unor copii cu vârste cuprinse între 1 și 5 ani, aceștia au fost nevoiți să ațipească (căci numai somn nu poate fi numit ăla) pe tărgile dintr-o ambulanță. Niciun șef nu și-a dat acordul ca micuții să petreacă noaptea în centrul de primire pentru minori, niciun suflet nu s-a cutremurat la vederea unui copil de doar 1 an, care moțăia prins în mrejele somnului.
Să ne fi cuprins, pe toți, stereotipurile alterității într-atât încât să nu ne mai pese decât de hârțogăraie, semnături, ștampile, de culorile de pe chipuri?! Să ne fi criogenat, în tot acest timp, ultimele fărâme de umanitate?! Nu pot să nu mă întreb dacă nu cumva faptul că minorii erau de etnie romă a cântărit cam mult în decizia responsabililor de la centrul de primire. Nu-mi pot controla îndoiala nici atunci când mă gândesc că, și dacă ar fi fost în centru, directorul tot n-ar fi semnat pentru găzduirea lor și asta din cauza faptului că erau ȚIGANI! Iată deci că la un capitol stăm, totuși, destul de bine. Exemplar aș putea spune. Practicăm cu succes această tradiție a excluderii și ne hrănim disprețul la adresa romilor cu tot soiul de clișee de limbaj și mai ales de gândire, acestea din urmă fiind, de altfel, parcă de prea multe ori, singurele lucruri care ne leagă de ei.
Când anume am renunțat la ideea, la sentimentul că aproapele nostru contează și că ar putea avea nevoie de noi?! Când anume ne-am transformat, în plină societate de consum, în oameni-carton, goi de sensuri, de regrete, de milă, de compasiune?!
"Să fie duși în țigănie și abandonați acolo". Așa i s-a spus asistentei de pe ambulanță. Ca și cum copiii ar fi fost pe post de scaune, canapele de piele, măsuțe din plexiglas dintr-o colecție care, pentru că nu mai e trendy, e aruncată într-o hală la mama naibii.
Credeam că tărâmurile unde și-a rupt foamea gâtu’ sunt în acele sate, comune din județele țării în care candidații (la orice tip de alegeri) ajung o dată la patru ani ca să convingă amărâții pentru câteva voturi în plus. Credeam că oamenii, directori ai instituțiilor sau nu, după ce au criticat "Moartea domnului Lăzărescu", au realizat, totuși, că nu e chiar OK să lași un copil sau un adult să doarmă, să sufere, să moară în stradă pentru că e sărac sau țigan sau al nimănui.
Îngrijorarea mea e aceea că nu ne ajung nici anii, nici aderările la cele mai înalte foruri internaționale și nici ieșirea din ghetoul comunismului rânced ca să redevenim oameni. Avem sufletul extirpat, sentimentele atrofiate, compasiunea slăbită până aproape de dispariție. Cusuți, ciopârțiți, operați și încă bolnavi, suntem interesați de noi, de noi, și iar de noi și tot așa. Suntem, fără îndoială, bolnavi. De câți medici ar fi nevoie pentru a fi salvați?! Habar n-am! Cert e că dacă am suna la 112 nu ne-ar ajunge liniile de telefonie fixă ca să ne spunem rănile, tumorile, infecțiile, urgențele. Omenirea e prea mare pentru o ambulanță. Care și așa nu are destule tărgi.
