M-am înrolat în oastea părinților de școlari și mă încearcă indignarea și o imensă jenă. Ședința cu părinții de la clasa I a fost prilejul de a da piept cu toate neajunsurile învățământului românesc și de a le accepta pentru că nu am încotro. Nu-mi erau străine, dar e altceva când te izbesc personal.
- Publicitate -
Am auzit discursul unei învățătoare care mi-a părut foarte pricepută și pasionată în meseria ei, dar care, din cauza condițiilor vitrege, căuta cuvintele prin care să ne transmită că multe dintre cele necesare educației copiilor noștri lipsesc. Că nu are nicio speranță ca Ministerul Educației sau inspectoratul școlar să dea bani pentru a umple aceste goluri. Că se poate merge înainte și așa, asta e viața, asta e România. Dar că, de obicei, părinții pun mână de la mână pentru a le oferi copiilor cele mai bune condiții.
E normal ca părinții să se indigneze că statul nu le pune la dispoziție cele necesare educației progeniturilor. Dacă mai ai și vreo cunoștință prin străinătate, ai posibilitatea de a afla cum școlarii din lumea civilizată beneficiază de program after school, adică posibilitatea de a rămâne în instituție până când părinții își termină serviciul și de a-și face temele sub supravegherea profesorilor, de masă de prânz gratis sau contra unor sume modice, de cursuri de înot sau de educație muzicală, fără a-și pune probleme ridicole legate de mobilierul clasei, parchet sau caiete speciale.
E normal ca indignarea părinților să se manifeste, întrucâtva, în timpul ședințelor în care află cât de multe lipsesc și cam cât ar însemna contribuția lor. Asta în condițiile în care plătesc taxe la stat, bani ce ar trebui să li se întoarcă parțial printr-o educație de calitate oferită copiilor, nu să finanțeze funcționarea unei organigrame putrede, bazate pe legea comisionului!
Ceea ce nu mi se pare normal este ca un cadru didactic de ciclul primar - instrument printre cele mai inocente și eficiente ale acestui organism al Educației, până la urmă mintea și mâna care muncesc de-adevăratelea - să suporte umilința de a se face purtătorul de cuvânt al unui sistem defect, pentru ale cărui defecțiuni nu are nicio vină. Să ia învățătoarea asupra ei lipsurile generate, în primul rând de o guvernare proastă, dar și de corupția din învățământ, să-i crape obrazul de rușine atunci când un părinte face vreo remarcă mai acidă, dar adevărată…
Singura ei preocupare ar trebui să fie față de educația copiilor, care oricum presupune o risipă de energie, o blândețe, o răbdare și o dăruire ieșite din comun. Pregătirea orelor, comunicarea cu cei mici, cunoașterea lor, descoperirea unor valențe, unor carențe, ghidarea lor la primii pași în ceea ce va fi o istorie școlară de cel puțin 12 ani sunt acțiuni pentru care responsabilitatea trebuie să fie maximă, iar concentrarea, deplină.
În loc de asta, învățătoarea trebuie să se preocupe de parchet și de jaluzele, având grijă să netezească relația dintre părinți și direcțiunea școlii, în parte responsabilă de neajunsurile din instituție.
De ce nu vine directorul școlii să ceară părinților ce nu poate el obține de la inspectorat sau de la minister sau de la administrația locală? Și, dacă nu poate obține, nu ar trebui să se plângă, să arate opiniei publice câte demersuri a făcut și ce răspunsuri a primit? Dar asta e, tăcerea a devenit lege în Educație, iar cei care vorbesc, o fac pe răspunderea lor. Ca și sussemnata.
