Opoziție de salon

În plină revelație a ratării și în contextul imensei, colosalei deficiențe de perspectivă a partidelor de guvernare, alegătorului de rând nu-i rămâne decât o ignoranță mai mult sau mai puțin motivată, transformată în dispreț. Ceea ce nu e deloc scuzabil și nici… să-i spunem "reconfortant". Și asta pentru că se confirmă, din nou, nu doar faptul că ne complacem în această situație integrând derizoriul în ordinea firească a lucrurilor, dar și acela că ne aco-modăm cu el… Urmează, apoi, instaurarea unui pesimism revoltător și, în cele din urmă, resemnarea.

Cel puțin aparent, este în trend, mai vechi sau mai nou, opoziția de salon. Ieșim sau nu ieșim de la guvernare? Mă iubește sau nu mă iubește? Și ca să flatăm indolența colectivă, nu putem să nu ne întrebăm cine naibii înghite gălușca posibilei ieșiri de la guvernare a social-democraților?!? Ca să răspundem tot noi, ca-n filmele cu proști: nimeni. Sau, mă rog, aproape nimeni. Pe zgomotul de fond asigurat de alegerile pentru Parlamentul European, tratate, din păcate, cu un prea mare sictir, pesediștii se zbat în dilema propriilor interese: să se retragă în opoziție, ca să-l susțină pe Geoană în cursa pentru prezidențiale, sau să rămână în rolul participantului la actul de guvernare care profită de toate beneficiile și avantajele, plătind, desigur, "prețul succesului" și anume divorțul de cel cunoscut și sub numele de "prostănacul"?

Grea misiune, într-adevăr. PSD, ca trestie gânditoare "care este", oscilează între starea de conflict latent și cea a conflictului declarat.

Și, dacă rămâne în barcă, își poate asuma tot resentimentul ăsta politic care mustește în rândul alegătorilor înainte de prezidențiale? Sau, mai bine, renunță la impostura actualei guvernări și se rezumă, frustrat, la tonul spectatorului neimplicat, oarecum detașat, dar chipurile îngrozit?

Și, pentru că am convingerea că am din ce în ce mai puține convingeri, menționez că n-ar fi exclus, cel puțin la Constanța, să ne confruntăm, din nou, cu marea și splendida, prin definiție, bătaie de joc la adresa constănțenilor. De la construcția unei stări de fapt ipotetice până la o reală alianță pedelisto-pesedistă a fost, e drept, un drum abrupt și prost, de-a lungul căruia acumularea conflictuală de interpretări a unui protocol destinat, din fașă, eșecului, și-a spus cuvântul. De parcă mai era ceva de spus despre o relație împotriva naturii, în cadrul căreia ce se face sub cearceafuri se desface deasupra lor…

Poate de aceea mi-am amintit, în contextul facerii, desfacerii și nodurilor din jurul pactului pentru o Românie eternă și deloc fascinantă, dar și al unei Constanțe care, cu cât e plânsă mai tare, cu atât mai abitir e călcată-n picioare, de un citat din Cioran, acest inconfundabil, delicios exemplu de cinism pesimist: "Ce-mi spui tu de Constanța se potrivește la fel de bine și Parisului: nu mai este același oraș, a decăzut și tot ce era farmec a dispărut demult. Asistăm la o degradare universală a tot ce ne-a fost drag. Cu atât mai rău pentru noi".

Da, cu atât mai rău pentru noi dacă ceea ce avem nu e decât o opoziție de salon, nu-i așa?!