Aproape că uitasem că 3 mai a marcat Ziua Mondială a Libertății Presei. În urmă cu douăzeci de ani, comunismul era criticat fie de la mare depărtare, fie în cercuri foarte restrânse, fie deloc. Mă bucur că astăzi putem să refuzăm cenzura (cu toate că ea încă se manifestă, mai mult sau mai puțin sesizabil), să scriem, să discutăm despre un sistem care, înainte de toate, a oprimat vocile, a închis în cuști cuvintele, a omorât oameni. În ciuda anilor care s-au scurs, însă, uneori am impresia că, din unele puncte de vedere, timpul a stat în loc.
- Publicitate -
Să mă explic… Găsesc că situația în care ne complacem e îngrijorătoare: nici măcar nu mai realizăm cât e de trist faptul că, deși de la Revoluția din decembrie ’89 – eveniment care, în mentalul colectiv, a fost sinonim cu răsturnarea "valorilor" comuniste – au trecut ani buni, amprentele rămân, ideologia se screme să existe și să se exprime penibil și derizoriu prin cravate, tricouri și cămăși roșii. Și mai trist e faptul că lava se târăște, cu încăpățânare și ostentație, fierbinte, periculoasă și perfidă, într-un 2008 electoral, prostituat și el până la epuizare, e drept.
Și nu știu dacă să-mi fie milă, dacă să râd nervos, dacă ar trebui să critic sau să manifest înțelegere față de toți acei care se calcă în picioare alegând să mănânce chiar și pe capacele tomberoanelor din parcuri doar pentru că social-democrații preferă, în stilul unic, deja inconfundabil, să ne mai facă încă o dată de râs. Cred că refuzul autocriticii este una dintre cele mai la îndemână greșeli și sunt de părere că, în ceea ce privește această "milă" a pesediștilor, manifestată plenar fix în prag de alegeri, cu mititei și bere, nu e decât o palmă (a câta, oare?), dată și ea, într-un sictir dezinvolt, în obrazul unui electorat sărac, înfometat, dar care poartă vina unei ștampile puse acolo unde nu i-a fost locul.
Acești fideli castro neaoși, cu burți nesimțit revărsate peste niște muritori de foame care aclamă aiuritor nume de primari, de președinți de consilii județene și, în general, nume ale unor personaje care în basme se numesc balauri, nu fac decât să-mi confirme ideea unui comunism care persistă.
Cum să ridici, de 1 mai, dar nu numai, halba de bere, în cinstea unui PSD în care ierarhia valorică oscilează de la nepoți ai Tamarei până la foști miniștri asupra cărora planează vine pentru care toți ceilalți ar fi plătit cu vârf și îndesat? Cum să celebrezi un partid care insistă, redundant și copilăros, să promită ceea ce n-a putut niciodată să dea: demnitatea unor pensionari care au muncit o viață, respectul față de intelectuali și posibilitatea de a alege tu, pentru tine, așa cum îți este ție mai bine.
Am spus de mai multe ori că mă bucur că nu am trăit în perioada de aur a comunismului. Acum, însă, constat că reminiscențele respiră în fiecare zi în discursuri, în campanii populiste, în vise împrăștiate gratis de social democrați, dar plătite scump de electorat. Este, dacă vreți, un fel de comunismul a murit, comunismul să trăiască, pentru că el și numai el, ca niciun alt sistem, te poate scoate în stradă, ca să întinzi mâna pentru ceea ce este, de drept, al tău. Iar pentru asta pesediștii au grijă să-ți ceară votul, consecvent și nepoliticos. Așa că, în plină sau goală tentativă democratică, poporul iese în stradă: niște mititei amărâți mănâncă mititei sfârâind. E trist, mon cher, e foarte trist. Și e păcat: votul dat PSD-ul va fi, cel mai probabil, ireversibil timp de patru ani, în cazul alegerilor locale. Nu pot să nu mă întreb: fi-vom luminați, în mod decisiv și fără cale de întoarcere în ceea ce privește importanța votului în primăvara comunismului nostru?
Îmi pare bine că nu îmi e frică să scriu, că textul nu pică din cauza cenzurii, că am voie să spun că mi-e scârbă de un PSD comunist până în măduva doctrinei.
